close but no cigar

Am aşteptat cu răbdare până a apărut Watchmen – director’s cut şi am recitit romanul grafic înainte de a vedea filmul pentru a sesiza mai bine diferenţele. Concluzia e că regizorul nu a înţeles structura narativă a capodoperei lui Moore. A eliminat aproape complet atmosfera distopică, a diluat caracterizările unor personaje importante (extremismul lui Rorschach, megalomania lui Veidt, etc.) şi a modificat plotul pe ici pe colo prin părţile esenţiale. De exemplu apariţia primilor eroi mascaţi e inspirată de benzi desenate în materialul original şi de infractori mascaţi în film. Complet aiurea.

Puştiul care citeşte pirate comics lângă chioşcul de ziare abia apare în film. Paralela dintre escapismul unei societăţi în care “Dumnezeu există şi e american” şi războiul nuclear iminent era importantă pentru stabilirea unor repere. N-a mai avut loc în scenariu. E drept că a fost făcut un film de animaţie separat – Tales of the Black Freighter – care e destul de reuşit, cu puţine modificări faţă de sursă, însă a pierdut orice şansă de a îmbogăţi semantic povestea principală cu care trebuia să se împletească.

Segmentul iniţial, în care se prezintă prima generaţie de eroi e prea scurt şi neclar. Nu ştiu sincer ce înţelege cineva care nu cunoaşte banda desenată şi nu a citit extrase din cartea primului Nite Owl, din jurnalul lui Rorschach şi celelalte pasaje presărate printre panouri clasice. După ce că sunt tăiate secţiuni relevante (da, 3 ore sunt insuficiente pentru a ecraniza 12 numere de comics) avem şi inovaţii tembele ca scena în care The Comedian îl împuşcă pe JFK. Era doar o glumă, o aluzie, nu trebuia extinsă aşa.

Nu am înţeles de ce Nixon avea un machiaj caricatural. Nu se integrează cu restul personajelor. Sau de ce Ozymandias era aşa de tânăr. Sau de ce i-a luat locul lui Captain Metropolis în scena constituirii grupului Minutemen. Toată lumea se plânge de nuditatea lui Dr. Manhattan şi nimeni de absenţa poveştii cu ceasul iubitei. Jon era ceasornicar până când tatăl lui a auzit de teoria relativităţii şi l-a trimis să studieze fizica nucleară. Poate părea ciudat, dar filmul nu e în stare să redea capacitatea lui de a cunoşte şi experimenta trecutul şi viitorul la fel de bine ca banda desenată. Nici Laurie nu prea e arătată cum intră în panică de fiecare dată când îşi dă seama că Jon ştie ce urmează să spună.

Aş putea să continui, defectele minore sunt multe însă cea mai mare problemă e inovaţia din final. Monstrul creat prin inginerie genetică a dispărut împreună cu unda psihică produsă de creierul mediumului. Oamenii de ştiinţă şi artiştii care credeau că-l fac pentru un film au dispărut şi ei. Apogeul vizual din New York-ul plin de tentacule e înlocuit de nişte penibile explozii nucleare în mai multe capitale care, sanchi, ar face din Jon sperietoarea care va suspenda conflictele. Pare o încercare nefericită de a diminua elementele de SF pentru a atrage publicul larg. Mai multe ţâţe şi fese blurate, mai puţini monştrii marini explodaţi la teleportare pentru a simula atacul extraterestru…

pushing in the wrong direction

Push – sau cum ar arăta Heroes dacă ar fi făcut de nişte amatori. Partea cea mai importantă din scenariu – planul genial de a scăpa de dujmani – rămâne neexplicat. Eroul nu are capacităţi pre-cognitive însă e capabil să prevadă nişte evenimente întortocheate şi să scrie instrucţiuni precise. Lipsa de profesionalism e evidentă în confuzia generată de afiş – pusherii nu sunt ăia care “împing” obiecte ci ăia care plasează idei şi amintiri false. Complet aiurea. Încercările de a face personajele simpatice eşuează şi tot ce rămâne e un demo-reel pentru efecte speciale.

video killed the comic book star

X-Men Origins: Wolverine îmblânzeşte nişte linii narative din benzile desenate pentru amuzamentul publicului larg. Hugh Jackman, simpaticul dansator australian, pare într-o reclamă la fixativ – 9:45, insula nucleară, structuri imense din beton armat explodează în jur, coafura rezistă. Şi uite aşa cel mai interesant icsmen e adus la stadiul de telenovelă. Nu e violent, animalic, instinctual. Nici măcar nu are dureri când îi ies lamele prin piele. Mult mai interesant e Victor – fratele vitreg. Jucat cu nerv de Liev Schreiber îl face de râs pe Jackman la fiecare apariţie. Restul supereroilor stau frumos la coadă pentru minutul de expunere şi fac ceea ce se aşteaptă de la ei. Situation normal, all mellowed up.

District 9

District 9 este varianta lunga a scurt metrajului Alive in Joburg (merita vazut!), ambele fiind facute de acelasi regizor sudafrican, Neill Blomkamp.

Sper ca acest film sa fie cat mai reusit (va fi lansat pe 14 august) si sa faca un splash cat mai mare.

Star trek – reboot

Nemo: Fire everything!

Asediata de recesie, industria de filme a Hollywood-ului a pregatit un program incarcat pentru luna mai, in asa fel incat sa scoata cat mai multi oameni din casa si sa ii faca sa cotizeze cu cel putin 10 dolari (atat este pretul unui bilet de film). Unul din filmele acestei luni (toate sunt din categoria pop-cult) este noul si stralucitorul Startrek. Orice film din acest franchise face bani, datorita numarului foarte mare de trekkies. Dar acest Startrek este in asa fel facut incat sa fie vizionat de oricine intre 60 si 15 ani, trekkie sau nu.

Daca ar fi sa descriu acest film intr-un singur cuvant, acesta ar fi reboot.
J.J. Abrams (regizorul acestui Startrek) a aruncat aproape orice din vechile filme si seriale si a lasat doar o linie de povestire pentru a face legatura cu serialul original din anii ‘60.

In primul rand, nu mai avem doar machete din carton si plastic, ci navele sunt aratate in toata splendoarea lor, bataliile spatiale sunt realiste, iar trecerea la viteza supraluminica este acceptabila. Abrams si echipa lui a lucrat, deasemenea, la detalii, poate influentat de BSG. Enterprise este acum o nava care intr-adevar are un echipaj de aproape 1000 de oameni, ce pot fi vazuti lucrand frenetic la console si alergand pe coridoare suficient de lungi. La fel, nava romulanilor rebeli (acestia nu mai seamana cu vulcanii, ci mai mult cu niste punkeri cu multe tatuaje maori), condusa de un Nemo foarte bine jucat de Eric Bana, este impresionanta.

Aproape toata seriozitatea si “sfatosenia” Startrekului clasic, explicabile dealtfel prin mesajele propagandistice ale razboiului rece, sunt inlocuite de mistouri la adresa episoadelor vechi cat si ale altor filme (Star wars). Dar acestea nu degenereaza in parodie, ci exista in continuare o atitudine reverenta fata de “batrani”, exemplificata prin aparitia batranului Spock, dar si prin mentinerea mini-urilor rosii si cizmelor negre pentru personalul feminin al Starfleet (nu sunt serios, desigur). Serioase sunt insa dialogurile dintre Kirk si Spock, duelul personalitatilor lor complementare. Relevanta mi se pare si noua abordare a relatiilor dintre membrii echipajului: spre deosebire de filmele clasice, unde acestia sunt modele, iar relatiile dintre ei asisderea, acum sentimentele sunt lasate mai mult sa se dezvolte si sa fie exprimate.

Povestea filmului este in filonul Startrek, deci nu voi insista asupra ei – oricum fiecare din noi va vedea acest film cel putin o data.
Drept nota personala, filmul acesta a fost ca o gura de aer proaspat. O data, pentru seria in sine, care primeste o noua linie de povestire.
Dar mai ales pentru acel “Space, the final frontier!“. Intr-o perioada de lupte pe “orizontala”, de recul vizionar, de desertificare la propriu si la figurat, de razboaie interminabile si fara sens, Startrek al anului 2009 nu renunta la acel optimism al anilor ‘70 in specia umana si destinul sau. Ceea ce il face si mai interesant de vazut.

meanwhile

Franklyn e filmul de debut al lui Gerald McMorrow (regizor şi scenarist). Apartenenţa la science-fiction poate să nu fie imediat evidentă pentru că nu suntem obişnuiţi cu psihiatria pe partea de ’science’. Discursul e fragmentat şi un pic prea experimental dar până la urmă interesant. Urmărim patru personaje care se întâlnesc abia în final iar trecerile dintre planul fictiv şi cel real nu sunt însoţite de explicaţii. Cheia e ascunsă într-o replică a lui Milo despre realismul fanteziilor suficient de intense, BTW. Grafica e impresionantă pentru bugetul relativ mic iar McMorrow merită urmărit în viitor.

Caprica

Postul acesta este mai mult o completare a celui anterior semnat de Stefan. Pentru ca Stefan a facut un sumar foarte bun al noului film din epopeea cult BSG.

Caprica (mai ales serialul care va incepe in 2010, pe DVD fiind lansat doar episodul pilot), intr-adevar nu este BSG, dar constituie motivul si scena razboiului cu Cyclons. Asa ca trebuie sa inceapa cu ceva care sa fie recunoscut din BSG si sa fie propriu coloniilor. Si acest ceva este politeismul coloniilor si gnosticismul pervasiv si caracteristic primelor episoade ale BSG.Cele 12 colonii sunt politeiste, dar prefera un zeu anume. Astfel, Caprica pare-se ca este carmuita de Atena si Tauron de Marte.
Iar numele “eroinei principale”, cea care pare-se ca va da monoteismul si ratiunea a de a fi a Cylonsilor o cheama Zoe (”viata” in greaca), un nume cu rezonante gnostice.

Conflictul care va general ulterior primul razboi cylon este initial de natura religioasa: un grup de monoteisti vrea sa iasa in evidenta si pentru a fi bagati in seama detoneaza o bomba intr-un metrou supra-aglomerat, omorand, printre altii, copii celor doua familii care de acum vor fi in centrul serialului: Adama si Graystone. Zoe, fata geniului computeristic Graystone, la randul sau un geniu, reuseste sa construiasca un avatar intr-o lume virtuala, avatar care era practic dublul sau. Tatal ei, obtine mai mult sau mai putin frumos specificatiile acestui avatar, in folosul propriu in principal, dar si pentru a reconstrui fata lui Adama (acesta mai are un baiat, viitorul amiral al BSG). Scena intalnirii dintre Adama si avatarul fetei sale este parca rupta dintr-o tragedie antica: avatarul, ca si sufletele grecilor pre-crestini nu recunosc ceea ce sunt, si sunt foarte speriate pana la teroare.

Asadar, intregul ciclul de razboaie si crime incepe cu vechiul vis al omenirii, acela de viata-dupa-viata.
Argumentatia facuta pentru modul de a construi un avatar care sa fie mai mult decat un avatar este realista si se bazeaza pe principiile AI. Cu alte cuvinte, vad asa ceva posibil si de fapt primii pasi sunt deja facuti: stocarea masiva de date personale de Google si fel de fel firme, care permit crearea unui profil individual, reconstructia prin GPS a traiectoriilor zilnice ale fiecarui individ, deci prima aproximatie a istoriei acestuia, camerele de luat vederi care il filmeaza din toate unghiurile, fisele medicale, profilul ADN – inca scump, e adevarat. Cele nu sunt inca posibile, ca de exemplu scanurile sinaptice, sunt o problema de tehnologie.

De fapt intreaga societate capricana este aici si acum. Nimic nu este prea fancy, sau futuristic, asa ca vedem o posibila societate actuala, care este suficient de ingaduitoare sa admita si pe monoteisti, pana la punctul cand acestia incep sa se arunce in aer. Astfel, nu vad de ce scenaristii si regizorii insista pe aerul conspirativ al monoteistilor, cand tuturor celorlalti putin le pasa de ei.

Caprica, cel putin acest pilot, cred ca face parte din micul grup al filmelor SciFi ce au sanse mari sa intre in mainstream. Evident, modul cum a fost lansat este atat o miscare inteligenta de marketing si de ajustare a viitorului serial dupa raspunsul boborului. Daca acest film ar fi fost lipsit de idei si ar fi avut numai trucuri facute pe computer, poate ca aceasta miscare evidenta de marketing m-ar fi deranjat.
Dar nu este cazul Capricai.

începutul sfârşitului

Caprica nu e BSG. E bine să stabilim asta de la început ca să nu avem reclamaţii mai târziu. Episodul pilot va ieşi pe DVD în 21 aprilie într-o versiune extinsă şi cu ţâţe. Versiunea pentru bloghişti a apărut deja so let’s hype it up like we’re supposed to.

Incepe prost, cu 3 teenagers care se aventurează într-un club virtual. VR goggles, young models, what the frack is this? S-au vândut pentru o felie mai mare de audienţă? Din fericire personajele enervante se mai răresc pe parcurs şi apar nişte actori de soi care promit să menţină standardul cu care ne-am obişnuit. Încet, încet începem să iertăm stângăciile iniţiale şi să identificăm temele serialului. Religia joacă un rol major – o alegere logică după ce a ajuns să definească universul BSG. Nota dramatică e dată de actul terorist şi extremismul latent al sectei capricane. Avem desigur şi evoluţia roboticii cu o “ghost in the machine” pe post de spark of life şi o explicaţie cam facilă a religiozităţii cylonilor (era mai interesant dacă dezvoltau ei singuri religia monoteistă). Alte teme minore vor alimenta cu siguranţă episoade interesante. Xenofobia, dispreţul capricanilor faţă de taureni (un fel de sicilieni) e o sursă serioasă de conflict şi avocatul corupt din familia Adama promite să aţâţe nişte dispute juridice. Dilemele etice sunt responsabilitatea lui Daniel Graystone care deţine cele mai avansate tehnologii cibernetice şi nu are nici o jenă când vine vorba de spionaj industrial sau frankensteinisme de tot felul.

Efectele speciale sunt discrete dar spectaculoase în realismul lor. Cu puţin noroc vom vedea şi celelate planete din sistem. Scena e suficient de mare pentru sisteme politice diferite (planetele par a avea autonomie administrativă), religii diferite (parcă în BSG era deja o predilecţie a zeităţillor venerate în funcţie de planeta de origine) şi în mod sigur condiţii de mediu care să-i facă invidioşi pe trekkies.

Pilotul promite un serial de nivel cinematografic iar echipa din spatele lui şi-a dovedit valoarea aşa că sunt optimist în privinţa calităţii. BSG is dead. Long live Caprica!

I see whispering people

Knowing nu ştie ce gen să abordeze. Horroru’ cu copii paranormali sau SF-ul cu aromă religioasă? Le-a făcut varză pe amândouă irosing nişte superbe efecte speciale, timpul lui Nicolas Cage şi nervii mei. Păi bine mă, holiudiştilor, un profesor universitar de astrofizică confundă determinismul cu existenţa unui scop?!?! Aşa faceţi voi ştiinţă popularizată? Înţeleg copchilu’ ultra-matur, super-curajos şi hiper-enervant cu care credeţi că atingeţi coarda sensibilă care s-a adăpostit de ploaie în vreun cinematograf, dar ignoranţa presupuşilor oameni de ştiinţă e inacceptabilă. Huooo! Bine că nu l-aţi lăsat pe papagal să salveze lumea de armaghedon călare pe vreo rachetă că atunci chiar mă supăram.

family syfy

City of Ember trebuie văzut pentru conceptul artistic. Subiectul e mai mult pentru copii, însă imaginile cu oraşul subteran iluminat electric sunt suficiente să-l facă suportabil. Bill Murray e simpatic în rolul personajului negativ iar Tim Robbins şi Martin Landau sunt pe post de condimente.

the end is important in all things

S-a terminat cea mai bună serie SF din toate timpurile. Una extrem de atipică, dacă acceptaţi că genul care a eliberat complet imaginaţia are teme definitorii. Cel puţin în contextul recent, povestea unei civilizaţii avansate care luptă cu roboţii scăpaţi de sub control nu prea duce cu gândul la o dramă militară clasică (destul de low-tech), la complicate discursuri religioase sau la un comentariu socio-politic explicit care tratează teme de actualitate. Şi totuşi Battlestar Galactica a făcut să funcţioneze combinaţia asta, în ciuda originii modeste. E o reinterpretare a unei serii de la sfârşitul anilor ‘70 care în ciuda inovaţiilor nu a cunoscut un succes deosebit. Erau şi acolo roboţi scăpaţi de sub control, Baltar trădătorul, tema religioasă, mitologia etc. însă geniul acestui “remake” e în aprofundarea poveştii mult dincolo de cerinţele unui produs de entertainment. La asta s-a adăugat un buget de zile mari şi echipa de grafică 3D sărită de pe fix de la Firefly. The perfect storm…

“Mitul eternei reîntoarceri”, cum ar zice Mirciulică, stă la baza discursului anti-tehnologic. Oamenii ajunşi la un anumit nivel de dezvoltare devin capabili să creeze organisme similare care inevitabil evoluează şi se eliberează din sclavie distrugându-şi “părinţii”. Patternul ăsta se repetă cu orice civilizaţie şi încercarea din final de a rupe ciclul e pusă sub semnul întrebării într-un pasaj neobişnuit prin realitatea contemporană. Poate părea ciudat că tocmai un serial SF vrea să ne avertizeze în legătură cu pericolele tehnologiei însă intenţia e clară încă de la început când vechea navă a amiralului Adama supravieţuieşte atacului tocmai pentru că bătrânul s-a opus modernizării computerelor de bord (nu erau legate în reţea şi deci nu au fost hăcuite). Succesul final al umanităţii reduse la 40-50 de mii de supravieţuitori e asigurat de trăsături de caracter, nu de gadgeturi iar intervenţia unui Dumnezeu inspirat din tradiţia creştină se dovedeşte esenţială. Deus ex machina? Nu chiar. Tema religioasă e fundamentală şi prezenţa îngerilor e bine integrată în naraţiune. Monoteismul roboţilor şi misticismul anumitor modele stă la baza acţiunilor lor. Viziunile oamenilor politeişti şi “mântuirea” trădătorului prin iubire (uneori echivalată cu sexualitatea, e drept) par a fi interpretări ale unor teme biblice. Poporul ales, exodul, profeţii în conflict cu propria misiune, mesianismul, învierea, îngerii. Totul se împleteşte într-un plan metafizic iniţial subtil dar care ajunge în final să domine naraţiunea.

Critica socială e mai puţin discretă decât se obişnuieşte. Atentatori sinucigaşi, mişcări de rezistenţă, democraţia pe timp de răboi, toate sunt în relaţie directă cu istoria recentă încalcând oarecum convenţia ficţiunii ludice. La astea se adaugă analiza ierarhiei militare, conflictele politice (cam multe pentru un grup aşa de mic) şi caracterizarea personajelor cu o grijă pentru detalii întrecută doar de literatură.

Senzaţia că se asistă la actul de creaţie şi nu doar la prezentarea produsului final e de fapt reflectarea realităţii. Detaliile şi chiar puncte importante ale scenariului au apărut pe parcurs, în şedinţele de producţie dinaintea fiecărui episod. Serialul s-a născut sub ochii noştri din geniul lui Ron Moore şi David Eick, jocul extraordinar al actorilor (la nivel de film artistic, fără compromisuri) şi efecte speciale făcute cu pasiune. Cele 4 sezoane au trecut repede şi nu cred că vreun spin-off va putea să ţină flacăra aprinsă însă finalul a reuşit să se ridice la înălţimea aşteptărilor şi să evite ca mulţimea de fani să ia cu asalt studioul cerând reluarea producţiei.

O menţiune specială e necesară pentru tânărul compozitor Bear McCreary (doar 25 de ani la începerea serialului) care e singurul vinovat pentru obsedanta coloana sonoră. Poate nu e aşa de evident însă muzica e o componentă esenţială în multe scene iar Bear excelează în transmiterea emoţiilor printr-o gamă largă de stiluri, compoziţii originale şi teme prelucrate cu rafinament.

putting the science back in science-fiction

Primer nu e un film normal. În primul rând pentru că nu se adresează majorităţii mediocre. Foloseşte un limbaj ştiinţific realist fără să “traducă” pentru ignoranţi şi arată cum se fac descoperirile în laboratorul din garaj fără trucuri hollywoodiene. Are o structură narativă foarte complicată şi mă îndoiesc că sunt mulţi cei care o înţeleg fără un desen. Subiectul e călătoria în timp cu anumite particularităţi (aparatul e pornit la momentul t1; călatorul intră la momentul t2 şi când iese după un interval subiectiv de t2-t1 s-a întors la t1; liniile temporale se suprapun iar cauzalitatea se întrerupe între ele – i.e. dacă experimentatorul se întoarce în timp şi se împiedică singur să facă călătoria continuă să supravieţuiască în paralel cu dublura sa). Ţineţi minte conceptul de dublură pentru că-s vreo 9 timelines. De văzut dimineaţa cu mintea limpede.

Watching the Watchmen

Nite Owl: Who are we protecting them from?
Comedian: From themselves.

Daca inainte de film as fi spus ca acesta trebuia sa fie facut, dupa doua ore jumatate nu mai eram atat de sigur. Vizionand the Watchmen, poate una din cea mai asteptate realizari cinematografice de pana acum, ma intrebam cum este perceput de cei care nici macar nu au frunzarit benzile desenate, adica originalul. Ce era proiectat pe ecran parca se adresa direct si exclusiv celor ce citisera the comics.

Acest film este fara nicio indoiala o realizare; considerat initial imposibil de facut si discutat timp de 20 ani cum ar fi putea fi facut, the Watchmen este o reproducere fidela a benzilor desenate. Atat de fidela, incat cateodata ai senzatia ca personajele nu vorbesc, ci scot baloane cu script.
Dar aceasta fidelitate imi pare a fi cea mai mare slabiciune a filmului: creatorii sai, in dorinta de a il face cat mai apropiat de original, nu ii adauga nimic ce l-ar putea face ceva de sine statator. Este doar transpunerea pe pelicula a unor benzi desenate; in loc de personaje desenate sunt actori, iar exploziile nu sunt facute cu creionul ci cu ajutorul computerului. Aceasta transpunere este atat de fidela pe alocuri incat nimic din aspectul Dr. Manhattan nu mai lasa loc de interpretare.

Un alt aspect slab al filmului este o parte din muzica folosita. Actiunea este plasata intr-un ’80s foarte apropiat de cel prin care unii din noi au trecut, unul in care Nixon (considerat de multi artisti stangisti – pleonasm?, intruchiparea raului) este la al treilea termen, razboiul cu Vietnamul a fost castigat (datorita singurului supra-om cu adevarat din toata gasca de mascati), iar razboiul cu Uniunea Sovietica este iminent. Asadar, o parte din muzica filmului este facuta din melodiile populare anilor ‘80 ai nostri, cum ar fi 99 LuftBallons. Unele din aceste melodii pur si simplu nu merg cu atmosfera sumbra a unui New York scufundandu-se incet in saracie, violenta si frica de razboi. De departe cea mai deplasata este Hallelujah interpretata de Leonard Cohen, folosita drept fundal sonor al unei scene fierbinti si foarte topless cu Nite Owl si Silk Spectre, scena filmata cu incetinitorul si care nu exista in benzile originale.

Lungimea neobisnuita a filmului are totusi un aspect bun: este timp suficient pentru a contura fiecare caracter. Cateva personaje, cum ar fi Rorschach si Comedian, sunt bine facute, actorii respectivi ridicandu-se deasupra nivelului general de reproducere fidela a unor benzi desenate. Legat de aceasta, vocea lui Rorschach este bine aleasa, fiind foarte potrivita pentru solilocviile baroce din originalul desenat pe hartie.

Asadar, nu pot spune cele doua ore jumate petrecute in preajma acestor personaje mascate mi-au parut pierdute. Desi filmul nu se ridica la nivelul unei realizari cinematografice (scorul actual de pe IMDB este exagerat), este fara indoiala o contragreutate adaugata celor 12 numere ale DC Comics. O contragreutate interesanta, dar nu neaparat necesara.

The crack in space

Intr-un viitor nu-prea-indepartat, Pamantul este suprapopulat, oamenii ajung usor la varsta de 200 de ani, asa ca multi dintre cei fara niciun viitor prefera sa se criogenizeze (aproximativ 70 de milioane) in depozitele guvernului american, in speranta unui viitor (mai indepartat) cand ori solutia suprapopularii a fost gasita, ori se poate coloniza o planeta prietenoasa. Colonizarea planetei Marte este mai mult un cosmar decat o solutie, caci acolo se moare de sete la propriu.

Alegerile pentru noul presedinte american sunt pe ultima suta de metri, candidatii fiind actualul presedinte (din partea partidului Democrat-Conservator) si primul candidat de culoare la Casa Alba, Jim Briskin, sustinut de partidul Liberal-Republican. Miza este uriasa, asa ca orice eveniment, oricat de mic, poate inclina balanta definitiv in favoarea unuia sau a altuia.

Oamenii in acest viitor nu-prea-indepartat folosesc niste gizmos numite jiffy-scuttlers (sau mai pe scurt, ‘scuttlers) pentru calatoria instantanee intre orase. Principiul functionarii acestor dracii este o forma limitata in timp. ‘Scuttlers se strica din cand in cand si isi arunca proprietarul in zone ciudate, precum Oregon, in loc sa il transporte la destinatia dorita. Unul din aceste ‘scuttlers defecte este proprietatea celui mai bun doctor specializat in transplantul de organe, aflat in acel moment intr-un proces de divort destul de urat. Sotia sa, determinata sa il “termine”, ii cauta amanta cu ajutorul unui detectiv particular, dar aceasta este de negasit. Nu este nici pe Pamant, nici pe satelitul-bordel numit Golden Door Moments of Bliss, al carui proprietar este un mutant cu doua seturi de organe, dar cu un singur cap. Disocierea este si la nivel de personalitate (pe unul din ei il cheama George, iar pe celalalt Walt), iar el/ei/ele il sprijina pe actualul presedinte al US, deoarece contra-candidatul doreste sa ii inchida stabilimentul.

‘Scuttler-ul celui mai bun doctor de transplanturi se dovedeste a fi greu de reparat, deoarece nu i se gaseste imediat defectiunea. Dupa multe incercari, un tehnician ii gaseste hiba, o crapatura care facea legatura cu un Pamant paralel. Acest pamant nu este locuit de oameni, ci de sinantropi (omul din Peking), cu o civilizatie foarte ciudata fata de a noastra. Multe din tehnologiile folosite de sinatrop sunt din cele mai neeficiente posibil; de exemplu un motor nu merge printr-un ciclu termodinamic Otto sau Carnot, ci printr-unul ce implica expansiunea ghetii. Evident, toata acestea au potentialul sa arunce in aer campania electoral – lucru pe care il vor face.

The crack in space este scrisa in stilul obisnuit al lui P.K. Dick: alert si cu multe intorsaturi de situatie. Spre deosebire de multe altele scrise de Dick, aici nu lipseste umorul si nici ironia la adresa politicienilor. Interesanta este paralela cu situatia de astazi de la Casa Alba: un presedinte de culoare, care a candidat pentru toti americanii si a insistat pe unitate. La fel este descris si Briskin: candidatul tuturor, indiferent de culoarea pielii. Candidatura sa are ca fundal o criza: peste 70 de milioane de criogenati, cu care guvernul nu stie ce va face si pentru care cheltuie sume uriase. Candidatura lui Obama a fost tot pe fundalul unei crize. Paralele se opresc aici, pentru ca Briskin va fi pus in fata unor situatii diferite.
Ca si in celelalte carti ale sale, Philip K. Dick ridica o problema filosofica, acum prin acesti sinantropi, stapani peste un Pamant paralel. Prin ei, autorul critica metodele de colonizare practicate de americani (si altii), rapacitatea si imoralitatea corporatiilor si se declara sceptic vis-à-vis de capacitatea oamenilor de a convietui cu alte specii inteligente: cum si-au dat reciproc in cap acum cateva sute de mii de ani, asa vor face si acum.

Este aproape inutil sa spun despre aceasta carte ca orice cititor de SciFi ar trebui sa o aiba in biblioteca; mai ales ca idea principala (crapatura in spatiu) posibil sa fi fost imprumutata de altii (Philip Pullman, The subtle knife). Evident, aceasta este doar ipoteza mea.

fembots FTW

Dollhouse a început şovăielnic, cu o temă neconvingătoare (o firmă care “programează” oameni şi îi închiriază la barosani pentru a face posibile tot felul de fantezii) şi o ţintă clară – apariţia pe ecran a Elizei Dushku în cât mai multe roluri. Pilotul a fost slab dar nu suficient ca să renunţ la serial. Eliza, care e şi producătoare, nu e o actriţă rea. Joss Whedon care a pus pe hârtie povestea e capabil de surprize şi până la urmă nu avem chiar aşa de multe seriale SF ca să facem mofturi. Partea bună e că începând cu episodul 3 Dollhouse începe să mişte. Marionetele devin conştiente parţial de ce li se întâmplă şi printre ploturile gri începe să încolţească o idee valabilă. Here’s hoping…

imagine a Beowulf cluster of Beowulf inspired movies

Outlander e un fel de 13th warrior fără sare şi piper. Plotul e mediocru: un extraterestru şi dujmanu’ lui fioros pică din cer printre vikingi şi se iau la caft. Se mai adaugă nişte clişee anacronice de umplutură (masculi machiaţi, fecioare caratiste, bonding cu intrusul, etc.) şi nici măcar James Caviezel în rolul principal nu poate să salveze situaţia. Păcat de efectele speciale care meritau să apară într-un film mai bun.

The Spirit

Shut up and bleed!

Am intarziat foarte mult cu prezentarea acestui film datorita unor schimbari din ultimul timp. Totodata, The Spirit nu m-a entuziasmat intr-o asemenea masura incat sa scriu imediat ce m-am intors de la cinematograf.

The Spirit are densitatea unui episod din Sin City care a fost extins sa ocupe timpul unui intreg film. Este, asadar, diluat din start si cred ca cu buna stiinta. Daca vreti sa luati acest film drept o parodie cuminte la filmele noir si personajele lui Rodriguez si Tarantino, atunci nu veti simti ca ati aruncat banii pe fereastra. In schimb, daca intrati in sala de cinematograf hotarati sa vedeti un film noir adevarat, veti fi dezamagiti din primele cinci minute.

Este adevarat ca subiectul filmului si simbolistica folosita apartin genul noir si ale benzilor desenate, dar acestea sunt doar pretexte pentru glumite si ironii la personaje ca O-Ren Ishii.  Singurul actor care joaca cu adevarat in film si care este de fapt ancora intregului film, este Samuel L. Jackson, “the Octopus”. Talentul sau inspira cumva pe Scarlett Johansson, in rolul unei Ph.D. cinice-kinky, cu replici rasuflate, spuse totusi in asa fel incat sa fie cateodata amuzante.

Eva Mendes, ajutata si de computere, este pur si simplu smoldering (dar atat), imitand-o ici-colo pe Angelina Jolie in Beowulf. Total defazat este Gabriel Macht, “the Spirit”, pentru ca isi ia rolul in serios, neavand nici fizic, nici talent actoricesc pentru asa ceva. La fel de defazate sunt si solilocviile lui. Macht nu este de talia lui Clive Owen sau Bruce Willis, care pot sa spuna o poveste urbana cu talent, asumandu-si kitch-ul si manelismul inerente. Asa ca ceea ce iese in “Spirit”, din punct de vedere al partii povestite la persoana I, e de plans.

In rest, daca faceti abstractie de ratarea teatrala a lui MAcht, este un film not-so-noir, recomandat ca pierdere de vreme intr-o duminica seara ploioasa. Iar performanta lui Jackson este chiar de urmarit.

 

PS: Battlestar Galactica a reinceput cu ultimele episoade ale acestei wunderseries.

der Wille zu animieren

Akira a marcat începutul unui nou curent în anime. Atenţia pentru detalii şi animaţia fluidă înlocuiesc celebrul pan & zoom cu care se trage de timp. Tehnologia ia locul animăluţelor enervante şi subiecte serioase sunt aduse în prim-plan. Deşi făcut acum 20 ani (deci 2D all the way), e impresionant prin ingeniozitatea soluţiilor şi calitatea background-urilor. Peisajele industriale cu grafitti şi resturi de afişe sunt perfecte. Neo-Tokio are un simpatic aer retro-futuristic cu neoane colorate în loc de LCD-uri iar atmosfera techno-trash miroase a cyberpunk.

Tema tratată e mai slabă pe partea de biologie dar are un anumit farmec în plan filosofic. A devenit Tetsuo (mai) rău ca efect secundar al procesului de eliberare a forţei primare, sau doar acum e capabil să facă ceea ce îşi dorea de mult?

Terminator Salvation – here goes nothing

Trailerul HD al noului film Terminator Salvation mi-a adus aminte de seria Sarah Connor Chronicles, aflata la al doilea sezon pe Fox. Pe scurt, aceasta serie povesteste peripetiile adolescente ale lui John Connor, seful revoltei anti-roboti si pe cale de consecinta, eroul omenirii. Seria este numai pentru scifi junkies, atat de proasta mi se pare (IMDB-ul pare sa fie de acord cu mine). Lena Headey (300) afiseaza in fiecare scena acelasi zambet obosit “lasa ca stiu eu mai bine”, iar actorul in rolul lui John Connor (Thomas Dekker) este intre doua teenager rebellions si distrugerea a inca unui T-android trimis din viitor. Summer Glau, promitatoare in Serenity, este pur si simplu de lemn in acest serial, regizorii pesemne crezand ca privirea ei fixa si usor psihotica este suficienta. In episoadele mai recente i s-a facut un fel de side-story, care pana acum se dovedeste a fi o pierdere de vreme. Un punct de interes a fost creat prin adaugarea lui Stephanie Jacobsen, cu un rol similar celui avut in Battlestar Galactica: Razor, film interesant cel putin din punct de vedere conceptual. Dar interesul starnit de locotenentul minion dar dur a disparut doar dupa un episod. Paranteza necesara: Battlestar Galactica este singurul film scifi de calitate incontestabila din ultimii ani, pe drept ajuns la nivelul de cult. Ruleaza pe TVR1, vineri sau sambata seara.

Revenind la Terminator Salvation, trailerul il va prezenta pe Christian Bale in rolul lui John Connor in scene post apocaliptic-predictibile si cam furate din Mad Max, filmate intr-o atmosfera cenusie si amintind de Rain of fire. La fel de predictibile sunt si scenele á la Vietnam, cat si zisele obligatoriu-pesimiste, la moda in aceasta iarna, we are losing this war. Stephanie Jacobsen isi face si ea aparitia, rolul ei parand cam acelasi din filmele mai sus amintite. Cu alte cuvinte, trailerul, desi high definition, nu m-a miscat foarte mult si nici convins ca neaparat trebuie sa vad si acest Terminator. Dar fiind scifi si cu Bale in rol principal, nu cred ca il voi ignora.

 

Later edit: noul trailer al Terminator Salvation sugereaza ca baietii mean business.

things you people wouldn’t believe

Blade Runner – The Final Cut e rezultatul a 25 de ani de controverse, frustrări şi “what if”-urile  asociate unui diamant neşlefuit. În sfârşit avem o versiune pe placul regizorului, fără voice-over, cu efecte speciale retuşate, sincronizare audio-video, toate scenele violente incluse şi un day-dream cu unicornu’ care nu prea lasă loc de interpretări. Rezultatul e impresionant pentru un film al anilor ‘80 şi faptul că poate concura cu orice producţie recentă e îngrijorător. Atmosfera noir-cyberpunk e perfectă, oraşul făcut fără CGI se ţine bine iar muzica lui Vangelis e cireaşa de pe tort. Nu înţeleg de ce i s-a reproşat la lansare că ar fi prea lent. Ritmul e unul firesc şi oricum nu e vorba de un simplu film de acţiune unde pauzele sunt pierdere de timp. Aici sunt concepte serioase de digerat: off-world colonies unde sunt folosiţi androizi, implantarea de memorii artificiale, raritatea animalelor reale, un Turing test bazat pe reacţia la emoţii, etc. Pur şi simplu nu ai când să te plictiseşti. Reacţia iniţială a fost oricum compensată de statutul actual de film-cult, pe deplin meritat.

P.S.: revederile permit o atenţie mai mare pentru detalii dar e posibil oricum să vă scape Edward James Olmos în rolul lui Gaff – cicatricile sunt prezente însă faţa ascuţită şi aerul uşor asiatic îl fac de nerecunoscut.

The year’s best science fiction

Abia cumparata de la Border’s-ul de la colt, a 25-a colectie anuala, pentru 2007, incepe cu urmatoarele cuvinte: “there are some gains and some losses for the genre in 2007, but overall no major disasters – all the major science fiction book lines are still in place…“.

The “Year’s best” include 32 povestiri (daca am numarat bine, asta scrie si pe coperta a patra), are 650 pagini care includ si honorable mentions, mai mult de 300.000 de cuvinte si costa 22 de lei (21,95). Ieftin ca braga!

Nu am uitat P.K.D., dar m-am luat cu altele.

stardate 41263.1

S1E06 e episodul în care am început să-l urăsc sincer şi cu convingere pe “acting ensign” Wesley Crusher.

biometal

E 2077 şi americanii decid să infiltreze nişte agenţi echipaţi cu exoschelete în Japonia, ţară care a decis să se izoleze de comunitatea internaţională acum 10 ani pentru că nu a fost de acord cu interdicţia ONU asupra producţiei de androizi. În timp ce restul lumii a limitat avansurile tehnologice în domeniul roboticii, japonezii şi-au văzut de treabă sub un scut electromagnetic care face imposibilă supravegherea din satelit şi orice formă de comunicare cu arhipelagul.

Asta e premiza filmului Vexille şi e doar o fărâmă din povestea complexă şi bine gândită susţinută de o animaţie uşor stilizată (vezi părul, texturile, tone depth) dar foarte agreabilă şi care compensează economia de resurse printr-un spectaculos tribut adus Dune – the Jags. Nu vreau să stric surprizele dezvăluind prea mult dar pot să zic că distribuţia inegală a rendering time e justificată. Ceea ce face din filmul ăsta mai mult decât un technology showcase e subiectul hard-SF şi grija acordată detaliilor politice şi psihologice. De văzut neapărat.

P.S.: am prins o versiune dublată în engleză şi deşi a fost OK mi-a lipsit exotismul şi dramatismul exagerat al limbii japoneze. Poate găsiţi varianta cu audio original.

Children of Hurin in romana

The Children of Hurin a fost tradusa si in limba romana (http://www.librariabucuresti.com/Carti-Copiii-lui-Hurin-0-3265-99-.htm), asa ca nu mai aveti nicio scuza. Totusi, nu pot garanta pentru traducere, mai ales ca aceasta carte a fost scrisa in stilul Beowulf. Am rasfoit o carticica a lui Tolkien (Roverandom), tradusa in romana, si nu pot spune ca am fost convins de calitatea si mai ales supletea acestei traduceri.

the ultimate escape

Y: The Last Man trebuie să fi fost o tortură pentru cine a fost nevoit să aştepte o lună de zile pentru următorul număr. Seria a fost publicată între anii 2002 şi 2008, cu ultimele 3 ediţii plasate cu sadism la două luni distanţă una de alta. Povestea ultimului bărbat care a supravieţuit unei extincţii de masă a purtătorilor de cromozom Y e foarte bine scrisă, inteligentă şi amuzantă în descrierea unei lumi conduse de femei în care feministe radicale iau locul bandelor de cartier, armata cea mai eficientă din lume e desigur cea israeliană, avioanele se prăbuşesc în masă din cauza că toţi piloţii de linie sunt masculi, furnizarea energiei electrice e întreruptă, centralele nucleare explodează, submarine australiene patrulează oceanele şi soţiile congressmanilor republicani iau cu asalt Casa Albă.

Un delicios exerciţiu distopic pe care l-am devorat în trei zile şi care nu e nici pe departe epuizat în cele 60 de numere ale seriei. Încă o dovadă, dacă mai era nevoie, că benzile desenate sunt un mediu excelent pentru storytelling. Enjoy!

Babylon A.D.H.D.

Mathieu Kassovitz face din când în când filme de serie B pentru a strânge bani de proiecte personale (cam ca Orson Wells). Babylon A.D. e unul din aceste proiecte comerciale şi părţile valoroase trebuie căutate cu lupa. Rusia postbelică, franţuzoaica cu faţă angelică, Depardieu, Rampling şi subiectul incomplet explorat al interfeţei intrauterine dintre eroină şi un computer încearcă din greu sa scoată filmul din plictiseala efectelor pirotehnice şi din monotonia celor 2-3 trăiri de care e capabil Vin Diesel. RZA zgârie enervant şi inoportun coloana sonoră iar scena de parkour subliniază şi mai mult abordarea “the more the merrier” caracteristică filmelor cu target ultra-larg. Sper că Rebellion (următorul film al lui Kassovitz, ăla de calitate) o să merite compromisul ăsta.

The Children of Hurin (Narn I Nin Hurin)

Trilogia Inelului este doar o parte a efortului lui Tolkien; caiete, note si schite mai mult sau mai putin disparate, scrise de-a lungul intregii sale vieti, sunt marturie a unui efort continuu inspre a organiza acea lume conform unei cosmologii. In aceasta lume, raul va exista de la inceput si va fi eliminat numai la sfarsit, de catre Valar, beyond the circles of the World. Dar pana atunci mai este ceva timp, iar raul, sub diverse nume si deghizari, ajutat de cohorte de minioni, este tot timpul ocupat.

The Children of Hurin apare initial in Sillmarion (Quenta) ca un paragraf un pic mai dezvoltat, unde se povesteste pe scurt despre soarta copiilor lui Hurin, un capitan de osti prins de Morgoth si torturat de acesta pentru ca nu a aflat de la prizonier locatia orasului ascuns Gondolin. Tortura la care Hurin va fi supus nu este banala: Hurin vedea si auzea tot ceea ce Morgoth vedea si auzea. Asa ca va fi martorul fara nicio putere a distrugerii casei lui.

Povestea celor doi copii ai lui Hurin: Turin (Turanbar) si Nienor, are elemente comune cu saga norvegiana, Inelul Nibelungilor, dar si cu tragedia greaca – si prin aceasta, cu cea shakesperiana. Dezvoltarea paragrafului initial intr-o poveste de sine statatoare este mai mult meritul lui Cristopher Tolkien, curatorul operei inca nepublicate a tatalui sau.

Povestea acestor eroi se petrece cu 6000 de ani inainte de evenimentele petrecute in jurul Inelului, o perioada cand elfii inca erau stapani pe zone intinse ale Middle-Earth, iar oamenii abia scapasera (si nu toti) de sub teroarea lui Morgoth. Povestea este mult mai schematica decat cea care a facut Tolkien vedeta peste noapte, dar mai intunecata. Se ucide mai mult si mai salbatic, oamenii sunt “in liga” cu elfii, dar si unii si altii arata din plin ca sunt facuti din carne. Asadar, invidia, neincrederea si animozitatea apar intre cele doua tabere, cu efecte devastatoare pentru ambele. Piticii apar episodic si sunt plini de ura la adresa elfilor, astfel gata sa se vanda dusmanului numai sa scape de ei.

Povestea aceasta mi se pare asadar interesanta mai mult in descrierea dinamicilor dintre diversele factiuni care se presupune ca ar fi fost unite in fata dusmanului comun. The Children of Hurin nu este atat de bogata in detalii si luxurianta in povestiri conexe ca Trilogia, dar pare a fi un capitol necesar de citit si inteles in istoria Middle Earth. Dupa acest episod intelegi mai bine neincrederea reciproca dintre elfi si oameni, intre elfi si pitici si pitici si oameni: toti gresesc datorita orgoliului si dorintelor si toti pierd din asta, singurul castigator fiind Raul. Peste toate acestea, intervin si blestemele si vraja ochiului dragonului Glaurund, trimis special de Morgoth. Rezultatul va fi sub forma de maceluri, tradari, confuzii oedipiene si sinucideri. Cum spuneam mai sus, Children of Hurin povesteste despre o perioada foarte intunecata a Middle-Earth.

we do need another hero

Marvel a intrat mai demult în cârdăşie cu industria cinematografică aplicând reţetele testate îndelung în benzile desenate. Succesele recente cu The Incredible Hulk şi Iron Man ridică ştacheta pentru filmele următoare şi mai înveselesc puţin atmosfera unui Hollywood blocat în aceleaşi scenarii stupide de câteva zeci de ani. Sigur, colaborarea nu a fost întotdeauna reuşită. A mai ieşit şi un Punisher (2004) unde violenţa lipsită de orice poezie e pur şi simplu scârboasă sau o Elektra înviată aiurea după un Daredevil destul de OK.

Dacă se menţine trendul o să avem parte de cel puţin două producţii cu personaje Marvel pe an, chestie care va duce indirect la popularizarea benzilor desenate originale, de regulă mai spectaculoase decât orice grafică digitală. Here’s hoping…

it’s sci-fi, Jim, but not as we know it

Seria originală Star Trek pare cam ciudată văzută acum, după 40 de ani de la producţie. Dincolo de temele clasice ale genului, prelucrate şi uneori repetate de-a lungul celor trei sezoane, avem parte şi de scenarii neobişnuite prin care echipajul evoluează cu nonşalanţă. Rolul producătorilor şi scenariştilor e să încadreze povestea în universul Star Trek, nu să delimiteze clar genul. Astfel avem parte de un zeu al Greciei antice care se plictiseşte singur-cuc pe o planetă până vine Enterprise să-l distreze, o societate care imită gangsterii din America anilor ‘20 (cu tot cu tommy-guns, ghetre, costume şi slang), un episod cu nazişti pe o planetă care a evoluat exact ca Germania anilor ‘40 (zvastici şi uniforme ca la carte), altul cu un Imperiu Roman unde luptele cu gladiatori se văd la televizor. “Dacă tot e bal, bal să fie” şi-or fi zis oamenii când au văzut scriptul pentru un episod cu indieni nord-americani. Ce, nişte indieni paşnici nu pot să fie plantaţi de nişte alieni pe o planetă numai a lor unde să-şi continue existenţa fără să evolueze social? Şi unde merge un scenariu cu indieni merge şi unul cu cowboy. Duelul de la O.K. Corral, mai exact, primeşte un now twist.

După toate astea un episod cu hipioţi văzuţi favorabil de Spock e chiar banal, nu-i aşa?

Tema: Philip K. Dick

Am vrut de mult sa scriu un fel de rezumat al operei lui Philip K. Dick, carte cu carte. Aceasta pentru ca Philip K. Dick este un scriitor interesant atat pentru genul sau, cat si pentru literatura americana contemporana.

Wikipedia listeaza 36 de romane scrise de K. Dick in timpul vietii sale, din 1950 pana in 1982, adica mai mult de 1 pe an. Acestea, impreuna cu nuvelele stranse in cateva volume, fac o bibliografie impresionanta, construita intr-un timp relativ scurt. Este ca si cum scriitorul s-ar fi grabit sa publice cat mai mult, stiind ca are timpul limitat. Este adevarat ca Philip K. Dick a scris sub influenta drogurilor, in principal al amfetaminelor, acestea fiind cauza mortii sale premature. Este la fel de adevarat ca a scris si din motive financiare, de multe ori fiind la limita saraciei. Dar natura psihicului lui l-a facut sa isi puna necontenit aceleasi intrebari si sa incerce cat mai multe raspunsuri la ele, sa le abordeze din cat mai multe perspective. Ideile principale ale universului lui K. Dick sunt asadar relativ putine (Wikipedia enumera 5): 

realitatile paralele din care nu ai scapare (spre deosebire de alti autori), ori ca existenta independenta de individ, ori indusa de droguri;

existenta lui Dumnezeu, cum este posibil acesta, cu corolarul vietii de apoi, aici influentele gnostice fiind puternice;

societatea viitoare (urmatorii 40-50 de ani), uneori vazuta ca realitate alternativa, deobicei autocratica, sau chiar concentrationara,

fratele (sora) virtuala ca alter-ego;

interactia dintre om si masina.

Scrierile lui Philip K. Dick nu sunt numai din domeniul science fiction, ci si o analiza de multe ori ascutita a societatii americane a anilor 50-70, in special a a celei californiene. In multe din cartile sale, cel putin unul din personaje este “cel slab de inger”, sau “nebunul” (unii il considera un Pynchon al omului sarac), aceste caractere amintind de Steinbeck, mai ales prin locatia geografica. Nu in ultimul rand, K. Dick este interesant de citit la nivel comparativ: cat de multe din “viziunile” sale s-au adeverit si care erau expectatiile acum 30-40 de ani.

Influenta lui Philip K. Dick este evident majora in interiorul SF-ului ca gen literar, dar si in industria filmului (the fat cats ar trebui sa ii ridice o statuie). Cateva din romanele si povestirile sale au fost transformate in filme, Blade Runner este exemplul cel mai dat, dar in cazul acesta regizorul a fost la fel de important. Mai importante, poate, sunt cateva din ideile sale, care au fost preluate pe tacute de cateva filme sau serii, cum ar fi Galactica. Androizii hibrizi din aceasta serie sunt copiati din “Minority Report”.

Acest post este, asadar, primul din seria “Philip K. Dick”. Cine vrea sa participe la ea, este binevenit.