Avatar – greselile

…ca daca nu ar fi, nu s-ar povesti…

Nu vreau ca acest post sa va taie din avantul de a vedea filmul. De asemenea, nu vreau sa fie interpretat ca un fel de PR, negru sau alb. Acest post este scris tocmai pentru ca Avatar este un film memorabil, dar cu prea multe greseli.

Si nu vorbesc despre locurile comune, sau stereotipiile filmului. Si nici despre stancile plutitoare, sau unele peisaje suspect de apropiate de Nagrand in WoW. Ci despre unele greseli stanjenitoare, care slabesc ideea centrala a filmului: metafora Gaia.

Dr. Grace Augustine (Sigourney Weaver) – interesanta optiunea numelui, este un personaj central al filmului. Ea este cea care a construit intregul program “Avatar”, ba chiar a scris un manual de utilizare, citit din scoarta in scoarta de “grunt”-ul Jake Sully. Avatarul sau este o versiunea albastra-hot chick-peace corps-cu tricou Stanford a lui Sigourney. Dr. Augustine este de fapt singurul om acceptat de tribul de Na’vi, fiind indragita mai ales de copii (ii invata engleza, sa scrie, partea cu bomboane ori mi-a scapat ori s-a trecut peste). Programul “Avatar”, condus de ea, nu este de ieri-azi, ci are ceva vechime, cel putin 6 ani. Tehnologia de manipulare la distanta a unui avatar (rezultatul combinarii de gene umane si Na’vi) este intr-adevar scifi.

Dealtfel, aceasta tehnologie este aratata in prima parte a fimului. Ideea de baza ar fi aceea de “sincronizare” a creierului uman cu cel al avatarului Na’avi. O echipa numeroasa de alti “stiintifici” si tehnicieni lucreaza febril in fata unor monitoare destepte, unde vedem patternuri de activare in diverse structuri din creier (am o banuiala de unde provin acele patternuri), replici latrate de genul “activare 25% a amigdalei” sunt aruncate back and forth, crescendo al muzicii, si mai multe imagini cu creieri aprinzandu-se ca brazii de Craciun, ba chiar ni se paseaza rapid o imagine cu neuroni in detaliu, ta-dam!, eroul se trezeste in avatarul sau.
Asadar tehnologia este top-notch, controlul unui avatar de face mai mult sau mai putin neural, Dr. Grace Augustine stie ce e aia amigdala si “retea neuronala”, suntem in 2154!

Prima “lovitura” vine cand Dr. Augustine (in avatarul cu tricoul visiniu) il insoteste pe Sully in jungla (primul lui contact cu realitatea cea frumos colorata) si incepe sa … ia probe. Asa, ca la secolul XIX, cu o penseta si o punguta. Cum faceam noi cand eram pioneri. Si dupa 6 ani de avataruri si studii, abia acum are revelatia unui sistem neuronal global al Pandorei. La nivelul anului 2154 te-ai fi asteptat ca dupa sase ani de studii intense, macar ceva stil field potentials, sau un grid de electrozi, pusi intre 2-3-x copaci sa fie ansamblata si rezultatele sa fie procesate la “centru”. Inca o data, transferul de informatie dintre oameni si avatarurile Na’vi se facea pe baza neuronala (controlul la distanta a unui individ albastru si deloc zombie). Si cum spuneam in postul anterior, sistemul periferic al Na’vi, care incepea din “al treilea ochi”, folosea la comunicatie intre acestia si alte animale – acesta constituia baza imblanzirii animalelor salbatice.

A doua “lovitura” este locul de studiu al Dr. Augustine – un ceva mai mult decat o rulota, cu doua sau trei “sarcofage” pentru conectarea la avataruri. Si unde Dr. Augustine studiaza in liniste. Niste lamele, la un microscop de doi lei, de acum 20-30 de ani. Adica, toata tehnologia anului 2154 este partial data la o parte, numai pentru a o filma pe Weaver la un microscop. Rezultatele studiilor ei nu apar decat in forma de fel de de proble si animalute puse in borcane strategic amplasate – similar cu acele borcane din Aliens.

And the third strike este la inceputul partii cu poc-poc a filmului: inainte de batalie, Dr. Augustine se straduieste sa ii convinga pe cei “rai” (seful militarilor si administratorul intregii menajerii) ca reteaua Pandora (Gaia) “e pe bune”. Ca tocmai a descoperit ea, si sa o creada pe cuvant.
Adica, vreme de cel putin 6 ani Dr. Augustine nu a vazut ce era in fata ochilor ei, si-a pierdut timpul prin padure luand mostre puse in borcane si s-a uitat printr-un microscop de muzeu. Asta, inca o data, venind de la cea care a creat avatarurile – vezi mai sus.

Este bine ca paradigma neuronala este picurata in mintile privitorilor. Este bine ca aceasta nu mai este privita ca un fel de voodoo. Este bine ca imaginile colorate ale creierului sunt aratate repetat; cine stie, poate Congresul ne va da bani mai multi anul viitor.
Dar nu este la fel de bine ca un film scris pe baza acestei paradigme face atat de mult rabat de la calitate. Pana la urma, este un film scifi care incepe decent dar cu un sfarsit de genul “Pocahontas si ai sai”. Si este foarte rau ca ideea “neurostiintele ne vor da raspunsul”, sugerata de-a lungul intregului film, este din ce in ce mai vehiculata. Neurostiintele dau deocamdata date pe banda rulanta, ceva interpretari din cand in cand, iar explicativul apare foarte rar. Nu mai spun ca “new-age”-izarea neurostiintelor, amestecul cu spirite care traiesc obiectiv in retea (in fundal o gasca de Na’avi intoneaza cantece monotone), este chiar daunatoare.

Oricum, Sigourney Weaver se straduieste sa faca acest personaj cat se poate de credibil, tinand cont de calitatea scenariului.

Avatar – the movie

Cel mai nou film al lui Cameron, Avatar (pentru cei care inca nu stiu ce inseamna “avatar” Wikipedia are un articol destul de lung), nu este un film obisnuit. De aceea, dar si datorita unui marketing viral bine pus la punct si al dialogului creatorilor filmului cu “geeks” – direct si indirect (word of mouth, globuri, comentarii), toata lumea are ceva de spus despre fim.

Majoritatea articolelor citite vorbesc despre tehnologia de filmare 3D, posibil revolutionara, despre suprapunerea perfecta a CGI cu jocul actorilor, astfel incat acestea devin un singur lucru, despre Pandora numita initial Pandorum cel putin in presa britanica, despre populatia indigena Na’avi, foarte asemanatoare din multe puncte de vedere cu populatiile indigene din Lumea Noua. Despre toate acestea, asadar, puteti (re)citi articolul din octombrie, publicat in New Yorker.

Filmul, ca intreg, este facut in asa fel incat sa atraga cat mai multi clienti. Vizual, este uimitor. De fapt acesta este si argumentul cel mai puternic al lui Cameron: imbinarea seamless intre computer si film intr-un pachet vizual 3D care te lasa din cand in cand si destul de des cu gura cascata. Atat de puternic este acest argument vizual-cinematografic, incat copiii din sala IMAX nu au scos un sunet vreme de mai bine de 2 ore si jumatate. Presupun ca au fost pur si simplu anesteziati de “maximalismul” vizual tridimensional al filmului.
Muzica filmului nu cred ca este cea mai buna posibila, dar se integreaza cu ceea ce se intampla pe ecran. Poate prea multe melodioare new-ageiste, dar aici depinde foarte mult gustul fiecaruia si cat de implicat emotional devine in cele 2 ore si jumatate (din cand in cand luam de pe nas ochelarii fumurii, tocmai pentru a ma detasa cat mai mult de acest emotional).

Povestea filmului este facuta de fapt din mai multe fire de povesti luate mai mult sau mai putin explicit din foarte multe surse. Discutia fiecarei surse si cum sunt acestea folosite in film se poate detalia in posturi separate.
Pe scurt, Pandora este versiunea James Cameron a metaforei Gaia. Flora si fauna Gaiei comunica printr-un soi de sistem nervos distribuit, fiecare copac “sfant” fiind un fel de nod. Din intamplare, fiecare din acesti copaci arata exact ca terminatia dendritica (numit si arbore dendritic) a unui neuron cortical. Fiecare animal, inclusiv Na’avi, are o prelungire din cap, un fel de sistem nervos periferic care se termina in filamente protejate si cu care comunica. Adica, parul Na’vi nu este par ci un fel de interfata neuronala, folosita pentru conectarea nervoasa intre indivizii diferitor specii.
Revenind la Gaia, Cameron il urmeaza pas cu pas pe Miyazaki (comparati singuri cu Princess Mononoke); pana si spiritele copacilor (la japonez sunt niste omuleti) apar aici sub forma de minuscule meduze translucente care “probeaza” diversi indivizi.

Pentru a mentine acest post short and sweet, voi scrie interpretarea mea:
elfii s-au mutat pe Pandora. Ei erau deja inalti in timpurile cand inca stapaneau Middle Earth. Gravitatia scazuta a Pandorei i-a facut si mai inalti, dar au pastrat trasaturile care i-au facut legendari: apropierea de padure si copaci, simetria trasaturilor fizice, rezilienta fizica. Au evoluat in timp (au devenit albastri si le-a crescut si o coada), construind sau fiind acceptati in aceasta retea globala, cu copacii sfinti drept noduri. Tema copacilor elfilor este preluata din legedele norvegiene (Ydgrassil) si schimbata in lore si jocuri/lumi pe computer precum World of Warcraft (Nordrassil si Terdrassil). Pana si acele wisps din WoW sunt preluate in film – cum spuneam, sub forma de mini-meduze.
Acesti elfi traiau fericiti (mitul salbaticului “bun” – filmul poate fi interpretat si ca un “Dances with wolves” futuristic), dar oamenii au aparut din cer, in cautare de noi surse de energie.
Restul povestii ruleaza la cinematografe.

Poate veti intreba “merita vazut filmul?” Da!, merita vazut si mai ales la IMAX (give yourself a treat). Experienta senzoriala este unica. Mai merita vazut pentru “candy”. Toata lumea va gasi ceva atractiv in acest film. Si merita vazut mai ales pentru idei, pentru ce se va putea face cu acest nou mod de a face filme.
Luati acest film ca un fel de cadou de Craciun (thank you Mr. Cameron!) si zburati cu banshees!

relax and think of the good job you’ve done

Moon vine cu o porţie sănătoasă de design retro-future, nişte muzică ambientală care chiar se potriveşte şi un peisaj lunar credibil (same set as the moon landings!). Sam Rockwell nu sparge nici un tipar dar îşi face treaba destul de bine. Partea frumoasă e că deşi aş fi fost mulţumit doar cu atmosfera gen Silent Running subiectul e de-a dreptul interesant iar story-telling-ul inteligent. Se vede că a fost făcut mai mult pentru festivaluri – publicul larg nu prea digeră subtilităţi. De ţinut minte numele regizorului debutant – Duncan Jones. Şi să nu faceţi mişto de el că e fiul lui David Bowie, OK?

Stargate Universe

Noua serie Stargate, Stargate Universe (SGU), vrea sa ridice miza cu una-doua trepte. In loc de clasicele incursiuni prin portal si “we are the good guys; we save the world on a weekly basis“, SGU incepe cu o retragere haotica declansata de un atac al Lucian Alliance (bad guys!). Un grup eterogen de militari si civili reusesc sa scape din macel printr-un portal care se deschide…pe o nava construita de Ancients, nava care nu are altceva mai bun de facut decat sa umble lelea prin Univers. Destiny, acesta fiind numele navei, este pustie, tehnologia ei este mai veche decat cea clasica a “Celor Vechi” ( de exemplu nu mai este nevoie de vreo gena speciala care sa activeze drone), dar vizibil mai robusta si mai inteligenta. Intr-un fel, Destiny aminteste de Leviathan din Farscape: nava stie ca gazduieste fiinte vii, mai stie ca resursele sale sunt foarte limitate si este programata sa caute resursele necesare pentru supravietuirea gastii nu-prea-vesele de oameni.

Atmosfera este sumbra, majoritatea scenelor sunt filmate in spatiu inchis, iar stilul de filmare este un pic furat din BSG. Dar nu aceasta este problema cea mai mare a acestei noi serii.

Dupa al cincilea episod SGU, echipa de actori inca nu a gasit un ritm propriu. Unii dintre ei sunt veterani (Robert Carlyle – Dr. Rush) si stiu sa joace, dar rolurile lor sunt uni-dimensionale. Rush, de exemplu, nu iese din schema unui om de stiinta pe jumatate nebun, cu probleme de raportare la ceilalti din grup. Altii, pur si simplu nu stiu sa joace. Creatorii SGU, in schimb, cred ca lipsa de talent, experienta, sau rolurile prost scrise pot fi acoperite de cat mai mult “skin”. Fiecare episod are si mai mult eye-candy. Lucru care nu ne deranjeaza prea mult, dar nu este deloc necesar intr-un film sci-fi.

Dialogurile sunt de multe ori artificiale, seful militarilor vorbeste intr-un stil corporatist in timp ce schioapata eroic pe coridoarele in penumbra ale navei – drept carja isi foloseste pusca (ce credeati voi?!). Tensiunile, normale dealtfel in astfel de conditii, sunt rezolvate rapid cu o mantra corporatista, sau cu ceva miorlaturi inlacrimate. Cateodata se mai ajunge si la cate un pat de pusca aplicat pe fata recalcitrantului. Numai ca vorbim de soldati recalcitranti, asa ca un pat de pusca nu lasa vreun semn pe epiderma.

O alta “chifla” este ideea asa-ziselor pietre, evident un artefact al “Celor Vechi”, care permite switch-ul instantaneu intre constiintele a doua persoane aflate in colturi diferite ale universului. Utilizarea acestui artefact este evidenta: personajele aflate pe baza de pe Pamant au din cand in cand 15 minute de joc, iar cei de pe nava au posibilitatea de a mirosi trandafiri si avea dialoguri emotionate cu actuale-foste neveste.

Pe scurt, aceasta noua serie SG, desi vrea sa fie altfel decat cele anterioare, nu este deloc convingatoare. Dar avem rabdare. Cine stie, poate cei care au scris episoadele vor fi inlocuiti cu altii mai buni, iar actorii incepatori poate vor avea suficienti bani pentru a lua lectii de actorie.

defying quality

Odyssey 5 e o producţie canadiană din 2002. Are 20 de episoade din care doar 16 au fost difuzate, un subiect foarte bun pe hârtie şi un episod pilot de nota 10. Un candidat perfect pentru arheologia cinematografică cu care îmi alimentez nevoia de SF, nu? Şi totuşi nu am rezistat să mă uit la mai mult de 10 episoade. Cu toată bunăvoinţa nu am putut să asist la bătaia de joc generală. Actori scăpaţi de sub control, scenariu scris pe genunchi de pe azi pe mâine cu un plot twist cretin la jumătatea serialului, coerenţă ştiinţifică la nivel de grădiniţă, confuzie în problema nanoboţilor care ba atacă periodic planete pe un anumit traseu, ba au apărut în urma cercetărilor unui cercetător pământean, ba au venit de pe Marte. Se pare că le-a venit mai uşor să treacă la invasion of the body snatchers la un moment dat. Păi ce atâtea complicaţii… Mai şi trăgeau de timp cu povestea lacrimogenă a eroilor care fiind trimişi înapoi în trecut să impiedice armaghedonul se strofocau să împiedica mici tragedii fără legătură cu sfârşitul lumii. Păcat, păcat de celuloidul vărsat.

Defying Gravity e difuzat acum pe ABC şi în afară de imaginea navei spaţiale şi de penibilul monstru dătător de halucinaţii nu prea e SF. E mai mult o dramoletă cu triunghiuri şi patrulatere amoroase, clişee etnice, flash-back-uri cât cuprinde, o gagică enervantă care mai aruncă nişte cuvinte în spaniolă când documentează misiunea şi multe, multe alte tâmpenii. Partea de tehnologie e varză. Ca să justifice absenţa imponderabilităţii pentru care n-au avut bani au băgat o minciună sub forma unui spray cu nanoparticole care induce atracţie magnetică între astronaut şi podeaua navetei. De parcă pot să sprayeze şi organele interne ca să combată răul de spaţiu de care nimeni nu pare să sufere…

birthmarks

Există două episoade nedifuzate din primul sezon al serialului Dollhouse: primul şi ultimul. Pilotul a căzut la un test screening pe motiv de confuzie şi atmosferă sumbră. E adevărat că introduce multe personaje şi e centrat pe conflictul dintre agentul Ballard şi organizaţie (tema şi unele scene au fost reutilizate ulterior) însă nu e deloc rău. Ar fi fost un început în forţă cu o Echo care dădea semne de autonomie sub imprinting şi un poliţist care mirosea rapid încercările de manipulare.

Episodul 13 e o schimbare radicală faţă de temele anterioare. Suntem în 2019 într-o lume post-apocaliptică în care urmărim un grup de “actuals” – oameni care au evitat imprintingul (o nouă formă, electromagnetică, utilizată pe scară largă pentru a declanşa războaie). Personajele originale apar foarte puţin, în flash-back-uri. Bugetul a fost mai mic ca de obicei însă nu se vede la capitolul cinematografie. Probabil au economisit cu actorii. În orice caz, îndepărtarea de la poveştile repetitive cu misiunile “păpuşilor” fost o decizie curajoasă. FOX nu plănuieşte să facă valuri în domeniu, aşa că a lăsat episodul doar pentru DVD şi a contractat un nou sezon de frica protestelor unui segment mic dar gălăgios de susţinători.

through walls of solid steel and stone

4D Man e o producţie independentă din 1959 cu un scenariu neobişnuit. Primul personaj care devine centrul atenţiei pare a fi din marea familie a profesorilor distraţi care inventează tot felul de năzdrăvănii şi dau dovadă de stângăcie în societate. Tony lucrează în secret la o teorie care ar explica cum a reuşit el demult să bage on creion printr-un bloc metalic. Nu e capabil să refacă experimentul însă reuşeşte să dea foc laboratorului în care lucrează.

E dat afară şi ajunge la laboratorul fratelui – Scott – şi el cercetător însă unul cu capul pe umeri. Până când nu apare zeiţa Discordia, desigur, sub forma gagicii lui Scott care începe să-l seducă pe Tony. Începând de aici protagonistul se schimbă. Scott se enervează şi îi şuteşte experimentul lu’ Tony. După ce se concentrează un pic e capabil să intre într-a patra dimensiune doar cu puterea minţii şi să treacă astfel prin obiecte solide. The birth of a villan. Omul nostru transformat în mad scientist începe să spargă bănci şi să-şi facă de cap până observă că plimbarea asta interdimensională vine cu o îmbătrânire accelerată. Nici o problemă, e suficient să atingă o altă persoană şi să-i ia forţa vitală ca un fel de vampir. Filmul capătă accente dramatice cu un acting exagerat caracteristic vremii şi un fundal muzical superb. Tocmai în acel moment… dar mai bine vă las să vedeţi singuri filmul (yes, I resort to cheap tricks like that ;-) ). Enjoy!

close but no cigar

Am aşteptat cu răbdare până a apărut Watchmen – director’s cut şi am recitit romanul grafic înainte de a vedea filmul pentru a sesiza mai bine diferenţele. Concluzia e că regizorul nu a înţeles structura narativă a capodoperei lui Moore. A eliminat aproape complet atmosfera distopică, a diluat caracterizările unor personaje importante (extremismul lui Rorschach, megalomania lui Veidt, etc.) şi a modificat plotul pe ici pe colo prin părţile esenţiale. De exemplu apariţia primilor eroi mascaţi e inspirată de benzi desenate în materialul original şi de infractori mascaţi în film. Complet aiurea.

Puştiul care citeşte pirate comics lângă chioşcul de ziare abia apare în film. Paralela dintre escapismul unei societăţi în care “Dumnezeu există şi e american” şi războiul nuclear iminent era importantă pentru stabilirea unor repere. N-a mai avut loc în scenariu. E drept că a fost făcut un film de animaţie separat – Tales of the Black Freighter – care e destul de reuşit, cu puţine modificări faţă de sursă, însă a pierdut orice şansă de a îmbogăţi semantic povestea principală cu care trebuia să se împletească.

Segmentul iniţial, în care se prezintă prima generaţie de eroi e prea scurt şi neclar. Nu ştiu sincer ce înţelege cineva care nu cunoaşte banda desenată şi nu a citit extrase din cartea primului Nite Owl, din jurnalul lui Rorschach şi celelalte pasaje presărate printre panouri clasice. După ce că sunt tăiate secţiuni relevante (da, 3 ore sunt insuficiente pentru a ecraniza 12 numere de comics) avem şi inovaţii tembele ca scena în care The Comedian îl împuşcă pe JFK. Era doar o glumă, o aluzie, nu trebuia extinsă aşa.

Nu am înţeles de ce Nixon avea un machiaj caricatural. Nu se integrează cu restul personajelor. Sau de ce Ozymandias era aşa de tânăr. Sau de ce i-a luat locul lui Captain Metropolis în scena constituirii grupului Minutemen. Toată lumea se plânge de nuditatea lui Dr. Manhattan şi nimeni de absenţa poveştii cu ceasul iubitei. Jon era ceasornicar până când tatăl lui a auzit de teoria relativităţii şi l-a trimis să studieze fizica nucleară. Poate părea ciudat, dar filmul nu e în stare să redea capacitatea lui de a cunoşte şi experimenta trecutul şi viitorul la fel de bine ca banda desenată. Nici Laurie nu prea e arătată cum intră în panică de fiecare dată când îşi dă seama că Jon ştie ce urmează să spună.

Aş putea să continui, defectele minore sunt multe însă cea mai mare problemă e inovaţia din final. Monstrul creat prin inginerie genetică a dispărut împreună cu unda psihică produsă de creierul mediumului. Oamenii de ştiinţă şi artiştii care credeau că-l fac pentru un film au dispărut şi ei. Apogeul vizual din New York-ul plin de tentacule e înlocuit de nişte penibile explozii nucleare în mai multe capitale care, sanchi, ar face din Jon sperietoarea care va suspenda conflictele. Pare o încercare nefericită de a diminua elementele de SF pentru a atrage publicul larg. Mai multe ţâţe şi fese blurate, mai puţini monştrii marini explodaţi la teleportare pentru a simula atacul extraterestru…

pushing in the wrong direction

Push – sau cum ar arăta Heroes dacă ar fi făcut de nişte amatori. Partea cea mai importantă din scenariu – planul genial de a scăpa de dujmani – rămâne neexplicat. Eroul nu are capacităţi pre-cognitive însă e capabil să prevadă nişte evenimente întortocheate şi să scrie instrucţiuni precise. Lipsa de profesionalism e evidentă în confuzia generată de afiş – pusherii nu sunt ăia care “împing” obiecte ci ăia care plasează idei şi amintiri false. Complet aiurea. Încercările de a face personajele simpatice eşuează şi tot ce rămâne e un demo-reel pentru efecte speciale.

video killed the comic book star

X-Men Origins: Wolverine îmblânzeşte nişte linii narative din benzile desenate pentru amuzamentul publicului larg. Hugh Jackman, simpaticul dansator australian, pare într-o reclamă la fixativ – 9:45, insula nucleară, structuri imense din beton armat explodează în jur, coafura rezistă. Şi uite aşa cel mai interesant icsmen e adus la stadiul de telenovelă. Nu e violent, animalic, instinctual. Nici măcar nu are dureri când îi ies lamele prin piele. Mult mai interesant e Victor – fratele vitreg. Jucat cu nerv de Liev Schreiber îl face de râs pe Jackman la fiecare apariţie. Restul supereroilor stau frumos la coadă pentru minutul de expunere şi fac ceea ce se aşteaptă de la ei. Situation normal, all mellowed up.

District 9

District 9 este varianta lunga a scurt metrajului Alive in Joburg (merita vazut!), ambele fiind facute de acelasi regizor sudafrican, Neill Blomkamp.

Sper ca acest film sa fie cat mai reusit (va fi lansat pe 14 august) si sa faca un splash cat mai mare.

Star trek – reboot

Nemo: Fire everything!

Asediata de recesie, industria de filme a Hollywood-ului a pregatit un program incarcat pentru luna mai, in asa fel incat sa scoata cat mai multi oameni din casa si sa ii faca sa cotizeze cu cel putin 10 dolari (atat este pretul unui bilet de film). Unul din filmele acestei luni (toate sunt din categoria pop-cult) este noul si stralucitorul Startrek. Orice film din acest franchise face bani, datorita numarului foarte mare de trekkies. Dar acest Startrek este in asa fel facut incat sa fie vizionat de oricine intre 60 si 15 ani, trekkie sau nu.

Daca ar fi sa descriu acest film intr-un singur cuvant, acesta ar fi reboot.
J.J. Abrams (regizorul acestui Startrek) a aruncat aproape orice din vechile filme si seriale si a lasat doar o linie de povestire pentru a face legatura cu serialul original din anii ‘60.

In primul rand, nu mai avem doar machete din carton si plastic, ci navele sunt aratate in toata splendoarea lor, bataliile spatiale sunt realiste, iar trecerea la viteza supraluminica este acceptabila. Abrams si echipa lui a lucrat, deasemenea, la detalii, poate influentat de BSG. Enterprise este acum o nava care intr-adevar are un echipaj de aproape 1000 de oameni, ce pot fi vazuti lucrand frenetic la console si alergand pe coridoare suficient de lungi. La fel, nava romulanilor rebeli (acestia nu mai seamana cu vulcanii, ci mai mult cu niste punkeri cu multe tatuaje maori), condusa de un Nemo foarte bine jucat de Eric Bana, este impresionanta.

Aproape toata seriozitatea si “sfatosenia” Startrekului clasic, explicabile dealtfel prin mesajele propagandistice ale razboiului rece, sunt inlocuite de mistouri la adresa episoadelor vechi cat si ale altor filme (Star wars). Dar acestea nu degenereaza in parodie, ci exista in continuare o atitudine reverenta fata de “batrani”, exemplificata prin aparitia batranului Spock, dar si prin mentinerea mini-urilor rosii si cizmelor negre pentru personalul feminin al Starfleet (nu sunt serios, desigur). Serioase sunt insa dialogurile dintre Kirk si Spock, duelul personalitatilor lor complementare. Relevanta mi se pare si noua abordare a relatiilor dintre membrii echipajului: spre deosebire de filmele clasice, unde acestia sunt modele, iar relatiile dintre ei asisderea, acum sentimentele sunt lasate mai mult sa se dezvolte si sa fie exprimate.

Povestea filmului este in filonul Startrek, deci nu voi insista asupra ei – oricum fiecare din noi va vedea acest film cel putin o data.
Drept nota personala, filmul acesta a fost ca o gura de aer proaspat. O data, pentru seria in sine, care primeste o noua linie de povestire.
Dar mai ales pentru acel “Space, the final frontier!“. Intr-o perioada de lupte pe “orizontala”, de recul vizionar, de desertificare la propriu si la figurat, de razboaie interminabile si fara sens, Startrek al anului 2009 nu renunta la acel optimism al anilor ‘70 in specia umana si destinul sau. Ceea ce il face si mai interesant de vazut.

meanwhile

Franklyn e filmul de debut al lui Gerald McMorrow (regizor şi scenarist). Apartenenţa la science-fiction poate să nu fie imediat evidentă pentru că nu suntem obişnuiţi cu psihiatria pe partea de ’science’. Discursul e fragmentat şi un pic prea experimental dar până la urmă interesant. Urmărim patru personaje care se întâlnesc abia în final iar trecerile dintre planul fictiv şi cel real nu sunt însoţite de explicaţii. Cheia e ascunsă într-o replică a lui Milo despre realismul fanteziilor suficient de intense, BTW. Grafica e impresionantă pentru bugetul relativ mic iar McMorrow merită urmărit în viitor.

Caprica

Postul acesta este mai mult o completare a celui anterior semnat de Stefan. Pentru ca Stefan a facut un sumar foarte bun al noului film din epopeea cult BSG.

Caprica (mai ales serialul care va incepe in 2010, pe DVD fiind lansat doar episodul pilot), intr-adevar nu este BSG, dar constituie motivul si scena razboiului cu Cyclons. Asa ca trebuie sa inceapa cu ceva care sa fie recunoscut din BSG si sa fie propriu coloniilor. Si acest ceva este politeismul coloniilor si gnosticismul pervasiv si caracteristic primelor episoade ale BSG.Cele 12 colonii sunt politeiste, dar prefera un zeu anume. Astfel, Caprica pare-se ca este carmuita de Atena si Tauron de Marte.
Iar numele “eroinei principale”, cea care pare-se ca va da monoteismul si ratiunea a de a fi a Cylonsilor o cheama Zoe (“viata” in greaca), un nume cu rezonante gnostice.

Conflictul care va general ulterior primul razboi cylon este initial de natura religioasa: un grup de monoteisti vrea sa iasa in evidenta si pentru a fi bagati in seama detoneaza o bomba intr-un metrou supra-aglomerat, omorand, printre altii, copii celor doua familii care de acum vor fi in centrul serialului: Adama si Graystone. Zoe, fata geniului computeristic Graystone, la randul sau un geniu, reuseste sa construiasca un avatar intr-o lume virtuala, avatar care era practic dublul sau. Tatal ei, obtine mai mult sau mai putin frumos specificatiile acestui avatar, in folosul propriu in principal, dar si pentru a reconstrui fata lui Adama (acesta mai are un baiat, viitorul amiral al BSG). Scena intalnirii dintre Adama si avatarul fetei sale este parca rupta dintr-o tragedie antica: avatarul, ca si sufletele grecilor pre-crestini nu recunosc ceea ce sunt, si sunt foarte speriate pana la teroare.

Asadar, intregul ciclul de razboaie si crime incepe cu vechiul vis al omenirii, acela de viata-dupa-viata.
Argumentatia facuta pentru modul de a construi un avatar care sa fie mai mult decat un avatar este realista si se bazeaza pe principiile AI. Cu alte cuvinte, vad asa ceva posibil si de fapt primii pasi sunt deja facuti: stocarea masiva de date personale de Google si fel de fel firme, care permit crearea unui profil individual, reconstructia prin GPS a traiectoriilor zilnice ale fiecarui individ, deci prima aproximatie a istoriei acestuia, camerele de luat vederi care il filmeaza din toate unghiurile, fisele medicale, profilul ADN – inca scump, e adevarat. Cele nu sunt inca posibile, ca de exemplu scanurile sinaptice, sunt o problema de tehnologie.

De fapt intreaga societate capricana este aici si acum. Nimic nu este prea fancy, sau futuristic, asa ca vedem o posibila societate actuala, care este suficient de ingaduitoare sa admita si pe monoteisti, pana la punctul cand acestia incep sa se arunce in aer. Astfel, nu vad de ce scenaristii si regizorii insista pe aerul conspirativ al monoteistilor, cand tuturor celorlalti putin le pasa de ei.

Caprica, cel putin acest pilot, cred ca face parte din micul grup al filmelor SciFi ce au sanse mari sa intre in mainstream. Evident, modul cum a fost lansat este atat o miscare inteligenta de marketing si de ajustare a viitorului serial dupa raspunsul boborului. Daca acest film ar fi fost lipsit de idei si ar fi avut numai trucuri facute pe computer, poate ca aceasta miscare evidenta de marketing m-ar fi deranjat.
Dar nu este cazul Capricai.

începutul sfârşitului

Caprica nu e BSG. E bine să stabilim asta de la început ca să nu avem reclamaţii mai târziu. Episodul pilot va ieşi pe DVD în 21 aprilie într-o versiune extinsă şi cu ţâţe. Versiunea pentru bloghişti a apărut deja so let’s hype it up like we’re supposed to.

Incepe prost, cu 3 teenagers care se aventurează într-un club virtual. VR goggles, young models, what the frack is this? S-au vândut pentru o felie mai mare de audienţă? Din fericire personajele enervante se mai răresc pe parcurs şi apar nişte actori de soi care promit să menţină standardul cu care ne-am obişnuit. Încet, încet începem să iertăm stângăciile iniţiale şi să identificăm temele serialului. Religia joacă un rol major – o alegere logică după ce a ajuns să definească universul BSG. Nota dramatică e dată de actul terorist şi extremismul latent al sectei capricane. Avem desigur şi evoluţia roboticii cu o “ghost in the machine” pe post de spark of life şi o explicaţie cam facilă a religiozităţii cylonilor (era mai interesant dacă dezvoltau ei singuri religia monoteistă). Alte teme minore vor alimenta cu siguranţă episoade interesante. Xenofobia, dispreţul capricanilor faţă de taureni (un fel de sicilieni) e o sursă serioasă de conflict şi avocatul corupt din familia Adama promite să aţâţe nişte dispute juridice. Dilemele etice sunt responsabilitatea lui Daniel Graystone care deţine cele mai avansate tehnologii cibernetice şi nu are nici o jenă când vine vorba de spionaj industrial sau frankensteinisme de tot felul.

Efectele speciale sunt discrete dar spectaculoase în realismul lor. Cu puţin noroc vom vedea şi celelate planete din sistem. Scena e suficient de mare pentru sisteme politice diferite (planetele par a avea autonomie administrativă), religii diferite (parcă în BSG era deja o predilecţie a zeităţillor venerate în funcţie de planeta de origine) şi în mod sigur condiţii de mediu care să-i facă invidioşi pe trekkies.

Pilotul promite un serial de nivel cinematografic iar echipa din spatele lui şi-a dovedit valoarea aşa că sunt optimist în privinţa calităţii. BSG is dead. Long live Caprica!

I see whispering people

Knowing nu ştie ce gen să abordeze. Horroru’ cu copii paranormali sau SF-ul cu aromă religioasă? Le-a făcut varză pe amândouă irosing nişte superbe efecte speciale, timpul lui Nicolas Cage şi nervii mei. Păi bine mă, holiudiştilor, un profesor universitar de astrofizică confundă determinismul cu existenţa unui scop?!?! Aşa faceţi voi ştiinţă popularizată? Înţeleg copchilu’ ultra-matur, super-curajos şi hiper-enervant cu care credeţi că atingeţi coarda sensibilă care s-a adăpostit de ploaie în vreun cinematograf, dar ignoranţa presupuşilor oameni de ştiinţă e inacceptabilă. Huooo! Bine că nu l-aţi lăsat pe papagal să salveze lumea de armaghedon călare pe vreo rachetă că atunci chiar mă supăram.

family syfy

City of Ember trebuie văzut pentru conceptul artistic. Subiectul e mai mult pentru copii, însă imaginile cu oraşul subteran iluminat electric sunt suficiente să-l facă suportabil. Bill Murray e simpatic în rolul personajului negativ iar Tim Robbins şi Martin Landau sunt pe post de condimente.

the end is important in all things

S-a terminat cea mai bună serie SF din toate timpurile. Una extrem de atipică, dacă acceptaţi că genul care a eliberat complet imaginaţia are teme definitorii. Cel puţin în contextul recent, povestea unei civilizaţii avansate care luptă cu roboţii scăpaţi de sub control nu prea duce cu gândul la o dramă militară clasică (destul de low-tech), la complicate discursuri religioase sau la un comentariu socio-politic explicit care tratează teme de actualitate. Şi totuşi Battlestar Galactica a făcut să funcţioneze combinaţia asta, în ciuda originii modeste. E o reinterpretare a unei serii de la sfârşitul anilor ‘70 care în ciuda inovaţiilor nu a cunoscut un succes deosebit. Erau şi acolo roboţi scăpaţi de sub control, Baltar trădătorul, tema religioasă, mitologia etc. însă geniul acestui “remake” e în aprofundarea poveştii mult dincolo de cerinţele unui produs de entertainment. La asta s-a adăugat un buget de zile mari şi echipa de grafică 3D sărită de pe fix de la Firefly. The perfect storm…

“Mitul eternei reîntoarceri”, cum ar zice Mirciulică, stă la baza discursului anti-tehnologic. Oamenii ajunşi la un anumit nivel de dezvoltare devin capabili să creeze organisme similare care inevitabil evoluează şi se eliberează din sclavie distrugându-şi “părinţii”. Patternul ăsta se repetă cu orice civilizaţie şi încercarea din final de a rupe ciclul e pusă sub semnul întrebării într-un pasaj neobişnuit prin realitatea contemporană. Poate părea ciudat că tocmai un serial SF vrea să ne avertizeze în legătură cu pericolele tehnologiei însă intenţia e clară încă de la început când vechea navă a amiralului Adama supravieţuieşte atacului tocmai pentru că bătrânul s-a opus modernizării computerelor de bord (nu erau legate în reţea şi deci nu au fost hăcuite). Succesul final al umanităţii reduse la 40-50 de mii de supravieţuitori e asigurat de trăsături de caracter, nu de gadgeturi iar intervenţia unui Dumnezeu inspirat din tradiţia creştină se dovedeşte esenţială. Deus ex machina? Nu chiar. Tema religioasă e fundamentală şi prezenţa îngerilor e bine integrată în naraţiune. Monoteismul roboţilor şi misticismul anumitor modele stă la baza acţiunilor lor. Viziunile oamenilor politeişti şi “mântuirea” trădătorului prin iubire (uneori echivalată cu sexualitatea, e drept) par a fi interpretări ale unor teme biblice. Poporul ales, exodul, profeţii în conflict cu propria misiune, mesianismul, învierea, îngerii. Totul se împleteşte într-un plan metafizic iniţial subtil dar care ajunge în final să domine naraţiunea.

Critica socială e mai puţin discretă decât se obişnuieşte. Atentatori sinucigaşi, mişcări de rezistenţă, democraţia pe timp de răboi, toate sunt în relaţie directă cu istoria recentă încalcând oarecum convenţia ficţiunii ludice. La astea se adaugă analiza ierarhiei militare, conflictele politice (cam multe pentru un grup aşa de mic) şi caracterizarea personajelor cu o grijă pentru detalii întrecută doar de literatură.

Senzaţia că se asistă la actul de creaţie şi nu doar la prezentarea produsului final e de fapt reflectarea realităţii. Detaliile şi chiar puncte importante ale scenariului au apărut pe parcurs, în şedinţele de producţie dinaintea fiecărui episod. Serialul s-a născut sub ochii noştri din geniul lui Ron Moore şi David Eick, jocul extraordinar al actorilor (la nivel de film artistic, fără compromisuri) şi efecte speciale făcute cu pasiune. Cele 4 sezoane au trecut repede şi nu cred că vreun spin-off va putea să ţină flacăra aprinsă însă finalul a reuşit să se ridice la înălţimea aşteptărilor şi să evite ca mulţimea de fani să ia cu asalt studioul cerând reluarea producţiei.

O menţiune specială e necesară pentru tânărul compozitor Bear McCreary (doar 25 de ani la începerea serialului) care e singurul vinovat pentru obsedanta coloana sonoră. Poate nu e aşa de evident însă muzica e o componentă esenţială în multe scene iar Bear excelează în transmiterea emoţiilor printr-o gamă largă de stiluri, compoziţii originale şi teme prelucrate cu rafinament.

putting the science back in science-fiction

Primer nu e un film normal. În primul rând pentru că nu se adresează majorităţii mediocre. Foloseşte un limbaj ştiinţific realist fără să “traducă” pentru ignoranţi şi arată cum se fac descoperirile în laboratorul din garaj fără trucuri hollywoodiene. Are o structură narativă foarte complicată şi mă îndoiesc că sunt mulţi cei care o înţeleg fără un desen. Subiectul e călătoria în timp cu anumite particularităţi (aparatul e pornit la momentul t1; călatorul intră la momentul t2 şi când iese după un interval subiectiv de t2-t1 s-a întors la t1; liniile temporale se suprapun iar cauzalitatea se întrerupe între ele – i.e. dacă experimentatorul se întoarce în timp şi se împiedică singur să facă călătoria continuă să supravieţuiască în paralel cu dublura sa). Ţineţi minte conceptul de dublură pentru că-s vreo 9 timelines. De văzut dimineaţa cu mintea limpede.

Watching the Watchmen

Nite Owl: Who are we protecting them from?
Comedian: From themselves.

Daca inainte de film as fi spus ca acesta trebuia sa fie facut, dupa doua ore jumatate nu mai eram atat de sigur. Vizionand the Watchmen, poate una din cea mai asteptate realizari cinematografice de pana acum, ma intrebam cum este perceput de cei care nici macar nu au frunzarit benzile desenate, adica originalul. Ce era proiectat pe ecran parca se adresa direct si exclusiv celor ce citisera the comics.

Acest film este fara nicio indoiala o realizare; considerat initial imposibil de facut si discutat timp de 20 ani cum ar fi putea fi facut, the Watchmen este o reproducere fidela a benzilor desenate. Atat de fidela, incat cateodata ai senzatia ca personajele nu vorbesc, ci scot baloane cu script.
Dar aceasta fidelitate imi pare a fi cea mai mare slabiciune a filmului: creatorii sai, in dorinta de a il face cat mai apropiat de original, nu ii adauga nimic ce l-ar putea face ceva de sine statator. Este doar transpunerea pe pelicula a unor benzi desenate; in loc de personaje desenate sunt actori, iar exploziile nu sunt facute cu creionul ci cu ajutorul computerului. Aceasta transpunere este atat de fidela pe alocuri incat nimic din aspectul Dr. Manhattan nu mai lasa loc de interpretare.

Un alt aspect slab al filmului este o parte din muzica folosita. Actiunea este plasata intr-un ’80s foarte apropiat de cel prin care unii din noi au trecut, unul in care Nixon (considerat de multi artisti stangisti – pleonasm?, intruchiparea raului) este la al treilea termen, razboiul cu Vietnamul a fost castigat (datorita singurului supra-om cu adevarat din toata gasca de mascati), iar razboiul cu Uniunea Sovietica este iminent. Asadar, o parte din muzica filmului este facuta din melodiile populare anilor ‘80 ai nostri, cum ar fi 99 LuftBallons. Unele din aceste melodii pur si simplu nu merg cu atmosfera sumbra a unui New York scufundandu-se incet in saracie, violenta si frica de razboi. De departe cea mai deplasata este Hallelujah interpretata de Leonard Cohen, folosita drept fundal sonor al unei scene fierbinti si foarte topless cu Nite Owl si Silk Spectre, scena filmata cu incetinitorul si care nu exista in benzile originale.

Lungimea neobisnuita a filmului are totusi un aspect bun: este timp suficient pentru a contura fiecare caracter. Cateva personaje, cum ar fi Rorschach si Comedian, sunt bine facute, actorii respectivi ridicandu-se deasupra nivelului general de reproducere fidela a unor benzi desenate. Legat de aceasta, vocea lui Rorschach este bine aleasa, fiind foarte potrivita pentru solilocviile baroce din originalul desenat pe hartie.

Asadar, nu pot spune cele doua ore jumate petrecute in preajma acestor personaje mascate mi-au parut pierdute. Desi filmul nu se ridica la nivelul unei realizari cinematografice (scorul actual de pe IMDB este exagerat), este fara indoiala o contragreutate adaugata celor 12 numere ale DC Comics. O contragreutate interesanta, dar nu neaparat necesara.

The crack in space

Intr-un viitor nu-prea-indepartat, Pamantul este suprapopulat, oamenii ajung usor la varsta de 200 de ani, asa ca multi dintre cei fara niciun viitor prefera sa se criogenizeze (aproximativ 70 de milioane) in depozitele guvernului american, in speranta unui viitor (mai indepartat) cand ori solutia suprapopularii a fost gasita, ori se poate coloniza o planeta prietenoasa. Colonizarea planetei Marte este mai mult un cosmar decat o solutie, caci acolo se moare de sete la propriu.

Alegerile pentru noul presedinte american sunt pe ultima suta de metri, candidatii fiind actualul presedinte (din partea partidului Democrat-Conservator) si primul candidat de culoare la Casa Alba, Jim Briskin, sustinut de partidul Liberal-Republican. Miza este uriasa, asa ca orice eveniment, oricat de mic, poate inclina balanta definitiv in favoarea unuia sau a altuia.

Oamenii in acest viitor nu-prea-indepartat folosesc niste gizmos numite jiffy-scuttlers (sau mai pe scurt, ‘scuttlers) pentru calatoria instantanee intre orase. Principiul functionarii acestor dracii este o forma limitata in timp. ‘Scuttlers se strica din cand in cand si isi arunca proprietarul in zone ciudate, precum Oregon, in loc sa il transporte la destinatia dorita. Unul din aceste ‘scuttlers defecte este proprietatea celui mai bun doctor specializat in transplantul de organe, aflat in acel moment intr-un proces de divort destul de urat. Sotia sa, determinata sa il “termine”, ii cauta amanta cu ajutorul unui detectiv particular, dar aceasta este de negasit. Nu este nici pe Pamant, nici pe satelitul-bordel numit Golden Door Moments of Bliss, al carui proprietar este un mutant cu doua seturi de organe, dar cu un singur cap. Disocierea este si la nivel de personalitate (pe unul din ei il cheama George, iar pe celalalt Walt), iar el/ei/ele il sprijina pe actualul presedinte al US, deoarece contra-candidatul doreste sa ii inchida stabilimentul.

‘Scuttler-ul celui mai bun doctor de transplanturi se dovedeste a fi greu de reparat, deoarece nu i se gaseste imediat defectiunea. Dupa multe incercari, un tehnician ii gaseste hiba, o crapatura care facea legatura cu un Pamant paralel. Acest pamant nu este locuit de oameni, ci de sinantropi (omul din Peking), cu o civilizatie foarte ciudata fata de a noastra. Multe din tehnologiile folosite de sinatrop sunt din cele mai neeficiente posibil; de exemplu un motor nu merge printr-un ciclu termodinamic Otto sau Carnot, ci printr-unul ce implica expansiunea ghetii. Evident, toata acestea au potentialul sa arunce in aer campania electoral – lucru pe care il vor face.

The crack in space este scrisa in stilul obisnuit al lui P.K. Dick: alert si cu multe intorsaturi de situatie. Spre deosebire de multe altele scrise de Dick, aici nu lipseste umorul si nici ironia la adresa politicienilor. Interesanta este paralela cu situatia de astazi de la Casa Alba: un presedinte de culoare, care a candidat pentru toti americanii si a insistat pe unitate. La fel este descris si Briskin: candidatul tuturor, indiferent de culoarea pielii. Candidatura sa are ca fundal o criza: peste 70 de milioane de criogenati, cu care guvernul nu stie ce va face si pentru care cheltuie sume uriase. Candidatura lui Obama a fost tot pe fundalul unei crize. Paralele se opresc aici, pentru ca Briskin va fi pus in fata unor situatii diferite.
Ca si in celelalte carti ale sale, Philip K. Dick ridica o problema filosofica, acum prin acesti sinantropi, stapani peste un Pamant paralel. Prin ei, autorul critica metodele de colonizare practicate de americani (si altii), rapacitatea si imoralitatea corporatiilor si se declara sceptic vis-à-vis de capacitatea oamenilor de a convietui cu alte specii inteligente: cum si-au dat reciproc in cap acum cateva sute de mii de ani, asa vor face si acum.

Este aproape inutil sa spun despre aceasta carte ca orice cititor de SciFi ar trebui sa o aiba in biblioteca; mai ales ca idea principala (crapatura in spatiu) posibil sa fi fost imprumutata de altii (Philip Pullman, The subtle knife). Evident, aceasta este doar ipoteza mea.

fembots FTW

Dollhouse a început şovăielnic, cu o temă neconvingătoare (o firmă care “programează” oameni şi îi închiriază la barosani pentru a face posibile tot felul de fantezii) şi o ţintă clară – apariţia pe ecran a Elizei Dushku în cât mai multe roluri. Pilotul a fost slab dar nu suficient ca să renunţ la serial. Eliza, care e şi producătoare, nu e o actriţă rea. Joss Whedon care a pus pe hârtie povestea e capabil de surprize şi până la urmă nu avem chiar aşa de multe seriale SF ca să facem mofturi. Partea bună e că începând cu episodul 3 Dollhouse începe să mişte. Marionetele devin conştiente parţial de ce li se întâmplă şi printre ploturile gri începe să încolţească o idee valabilă. Here’s hoping…

imagine a Beowulf cluster of Beowulf inspired movies

Outlander e un fel de 13th warrior fără sare şi piper. Plotul e mediocru: un extraterestru şi dujmanu’ lui fioros pică din cer printre vikingi şi se iau la caft. Se mai adaugă nişte clişee anacronice de umplutură (masculi machiaţi, fecioare caratiste, bonding cu intrusul, etc.) şi nici măcar James Caviezel în rolul principal nu poate să salveze situaţia. Păcat de efectele speciale care meritau să apară într-un film mai bun.

The Spirit

Shut up and bleed!

Am intarziat foarte mult cu prezentarea acestui film datorita unor schimbari din ultimul timp. Totodata, The Spirit nu m-a entuziasmat intr-o asemenea masura incat sa scriu imediat ce m-am intors de la cinematograf.

The Spirit are densitatea unui episod din Sin City care a fost extins sa ocupe timpul unui intreg film. Este, asadar, diluat din start si cred ca cu buna stiinta. Daca vreti sa luati acest film drept o parodie cuminte la filmele noir si personajele lui Rodriguez si Tarantino, atunci nu veti simti ca ati aruncat banii pe fereastra. In schimb, daca intrati in sala de cinematograf hotarati sa vedeti un film noir adevarat, veti fi dezamagiti din primele cinci minute.

Este adevarat ca subiectul filmului si simbolistica folosita apartin genul noir si ale benzilor desenate, dar acestea sunt doar pretexte pentru glumite si ironii la personaje ca O-Ren Ishii.  Singurul actor care joaca cu adevarat in film si care este de fapt ancora intregului film, este Samuel L. Jackson, “the Octopus”. Talentul sau inspira cumva pe Scarlett Johansson, in rolul unei Ph.D. cinice-kinky, cu replici rasuflate, spuse totusi in asa fel incat sa fie cateodata amuzante.

Eva Mendes, ajutata si de computere, este pur si simplu smoldering (dar atat), imitand-o ici-colo pe Angelina Jolie in Beowulf. Total defazat este Gabriel Macht, “the Spirit”, pentru ca isi ia rolul in serios, neavand nici fizic, nici talent actoricesc pentru asa ceva. La fel de defazate sunt si solilocviile lui. Macht nu este de talia lui Clive Owen sau Bruce Willis, care pot sa spuna o poveste urbana cu talent, asumandu-si kitch-ul si manelismul inerente. Asa ca ceea ce iese in “Spirit”, din punct de vedere al partii povestite la persoana I, e de plans.

In rest, daca faceti abstractie de ratarea teatrala a lui MAcht, este un film not-so-noir, recomandat ca pierdere de vreme intr-o duminica seara ploioasa. Iar performanta lui Jackson este chiar de urmarit.

 

PS: Battlestar Galactica a reinceput cu ultimele episoade ale acestei wunderseries.

der Wille zu animieren

Akira a marcat începutul unui nou curent în anime. Atenţia pentru detalii şi animaţia fluidă înlocuiesc celebrul pan & zoom cu care se trage de timp. Tehnologia ia locul animăluţelor enervante şi subiecte serioase sunt aduse în prim-plan. Deşi făcut acum 20 ani (deci 2D all the way), e impresionant prin ingeniozitatea soluţiilor şi calitatea background-urilor. Peisajele industriale cu grafitti şi resturi de afişe sunt perfecte. Neo-Tokio are un simpatic aer retro-futuristic cu neoane colorate în loc de LCD-uri iar atmosfera techno-trash miroase a cyberpunk.

Tema tratată e mai slabă pe partea de biologie dar are un anumit farmec în plan filosofic. A devenit Tetsuo (mai) rău ca efect secundar al procesului de eliberare a forţei primare, sau doar acum e capabil să facă ceea ce îşi dorea de mult?

Terminator Salvation – here goes nothing

Trailerul HD al noului film Terminator Salvation mi-a adus aminte de seria Sarah Connor Chronicles, aflata la al doilea sezon pe Fox. Pe scurt, aceasta serie povesteste peripetiile adolescente ale lui John Connor, seful revoltei anti-roboti si pe cale de consecinta, eroul omenirii. Seria este numai pentru scifi junkies, atat de proasta mi se pare (IMDB-ul pare sa fie de acord cu mine). Lena Headey (300) afiseaza in fiecare scena acelasi zambet obosit “lasa ca stiu eu mai bine”, iar actorul in rolul lui John Connor (Thomas Dekker) este intre doua teenager rebellions si distrugerea a inca unui T-android trimis din viitor. Summer Glau, promitatoare in Serenity, este pur si simplu de lemn in acest serial, regizorii pesemne crezand ca privirea ei fixa si usor psihotica este suficienta. In episoadele mai recente i s-a facut un fel de side-story, care pana acum se dovedeste a fi o pierdere de vreme. Un punct de interes a fost creat prin adaugarea lui Stephanie Jacobsen, cu un rol similar celui avut in Battlestar Galactica: Razor, film interesant cel putin din punct de vedere conceptual. Dar interesul starnit de locotenentul minion dar dur a disparut doar dupa un episod. Paranteza necesara: Battlestar Galactica este singurul film scifi de calitate incontestabila din ultimii ani, pe drept ajuns la nivelul de cult. Ruleaza pe TVR1, vineri sau sambata seara.

Revenind la Terminator Salvation, trailerul il va prezenta pe Christian Bale in rolul lui John Connor in scene post apocaliptic-predictibile si cam furate din Mad Max, filmate intr-o atmosfera cenusie si amintind de Rain of fire. La fel de predictibile sunt si scenele á la Vietnam, cat si zisele obligatoriu-pesimiste, la moda in aceasta iarna, we are losing this war. Stephanie Jacobsen isi face si ea aparitia, rolul ei parand cam acelasi din filmele mai sus amintite. Cu alte cuvinte, trailerul, desi high definition, nu m-a miscat foarte mult si nici convins ca neaparat trebuie sa vad si acest Terminator. Dar fiind scifi si cu Bale in rol principal, nu cred ca il voi ignora.

 

Later edit: noul trailer al Terminator Salvation sugereaza ca baietii mean business.

things you people wouldn’t believe

Blade Runner – The Final Cut e rezultatul a 25 de ani de controverse, frustrări şi “what if”-urile  asociate unui diamant neşlefuit. În sfârşit avem o versiune pe placul regizorului, fără voice-over, cu efecte speciale retuşate, sincronizare audio-video, toate scenele violente incluse şi un day-dream cu unicornu’ care nu prea lasă loc de interpretări. Rezultatul e impresionant pentru un film al anilor ‘80 şi faptul că poate concura cu orice producţie recentă e îngrijorător. Atmosfera noir-cyberpunk e perfectă, oraşul făcut fără CGI se ţine bine iar muzica lui Vangelis e cireaşa de pe tort. Nu înţeleg de ce i s-a reproşat la lansare că ar fi prea lent. Ritmul e unul firesc şi oricum nu e vorba de un simplu film de acţiune unde pauzele sunt pierdere de timp. Aici sunt concepte serioase de digerat: off-world colonies unde sunt folosiţi androizi, implantarea de memorii artificiale, raritatea animalelor reale, un Turing test bazat pe reacţia la emoţii, etc. Pur şi simplu nu ai când să te plictiseşti. Reacţia iniţială a fost oricum compensată de statutul actual de film-cult, pe deplin meritat.

P.S.: revederile permit o atenţie mai mare pentru detalii dar e posibil oricum să vă scape Edward James Olmos în rolul lui Gaff – cicatricile sunt prezente însă faţa ascuţită şi aerul uşor asiatic îl fac de nerecunoscut.

The year’s best science fiction

Abia cumparata de la Border’s-ul de la colt, a 25-a colectie anuala, pentru 2007, incepe cu urmatoarele cuvinte: “there are some gains and some losses for the genre in 2007, but overall no major disasters – all the major science fiction book lines are still in place…“.

The “Year’s best” include 32 povestiri (daca am numarat bine, asta scrie si pe coperta a patra), are 650 pagini care includ si honorable mentions, mai mult de 300.000 de cuvinte si costa 22 de lei (21,95). Ieftin ca braga!

Nu am uitat P.K.D., dar m-am luat cu altele.

stardate 41263.1

S1E06 e episodul în care am început să-l urăsc sincer şi cu convingere pe “acting ensign” Wesley Crusher.

biometal

E 2077 şi americanii decid să infiltreze nişte agenţi echipaţi cu exoschelete în Japonia, ţară care a decis să se izoleze de comunitatea internaţională acum 10 ani pentru că nu a fost de acord cu interdicţia ONU asupra producţiei de androizi. În timp ce restul lumii a limitat avansurile tehnologice în domeniul roboticii, japonezii şi-au văzut de treabă sub un scut electromagnetic care face imposibilă supravegherea din satelit şi orice formă de comunicare cu arhipelagul.

Asta e premiza filmului Vexille şi e doar o fărâmă din povestea complexă şi bine gândită susţinută de o animaţie uşor stilizată (vezi părul, texturile, tone depth) dar foarte agreabilă şi care compensează economia de resurse printr-un spectaculos tribut adus Dune – the Jags. Nu vreau să stric surprizele dezvăluind prea mult dar pot să zic că distribuţia inegală a rendering time e justificată. Ceea ce face din filmul ăsta mai mult decât un technology showcase e subiectul hard-SF şi grija acordată detaliilor politice şi psihologice. De văzut neapărat.

P.S.: am prins o versiune dublată în engleză şi deşi a fost OK mi-a lipsit exotismul şi dramatismul exagerat al limbii japoneze. Poate găsiţi varianta cu audio original.