S-a terminat cea mai bună serie SF din toate timpurile. Una extrem de atipică, dacă acceptaţi că genul care a eliberat complet imaginaţia are teme definitorii. Cel puţin în contextul recent, povestea unei civilizaţii avansate care luptă cu roboţii scăpaţi de sub control nu prea duce cu gândul la o dramă militară clasică (destul de low-tech), la complicate discursuri religioase sau la un comentariu socio-politic explicit care tratează teme de actualitate. Şi totuşi Battlestar Galactica a făcut să funcţioneze combinaţia asta, în ciuda originii modeste. E o reinterpretare a unei serii de la sfârşitul anilor ‘70 care în ciuda inovaţiilor nu a cunoscut un succes deosebit. Erau şi acolo roboţi scăpaţi de sub control, Baltar trădătorul, tema religioasă, mitologia etc. însă geniul acestui “remake” e în aprofundarea poveştii mult dincolo de cerinţele unui produs de entertainment. La asta s-a adăugat un buget de zile mari şi echipa de grafică 3D sărită de pe fix de la Firefly. The perfect storm…
“Mitul eternei reîntoarceri”, cum ar zice Mirciulică, stă la baza discursului anti-tehnologic. Oamenii ajunşi la un anumit nivel de dezvoltare devin capabili să creeze organisme similare care inevitabil evoluează şi se eliberează din sclavie distrugându-şi “părinţii”. Patternul ăsta se repetă cu orice civilizaţie şi încercarea din final de a rupe ciclul e pusă sub semnul întrebării într-un pasaj neobişnuit prin realitatea contemporană. Poate părea ciudat că tocmai un serial SF vrea să ne avertizeze în legătură cu pericolele tehnologiei însă intenţia e clară încă de la început când vechea navă a amiralului Adama supravieţuieşte atacului tocmai pentru că bătrânul s-a opus modernizării computerelor de bord (nu erau legate în reţea şi deci nu au fost hăcuite). Succesul final al umanităţii reduse la 40-50 de mii de supravieţuitori e asigurat de trăsături de caracter, nu de gadgeturi iar intervenţia unui Dumnezeu inspirat din tradiţia creştină se dovedeşte esenţială. Deus ex machina? Nu chiar. Tema religioasă e fundamentală şi prezenţa îngerilor e bine integrată în naraţiune. Monoteismul roboţilor şi misticismul anumitor modele stă la baza acţiunilor lor. Viziunile oamenilor politeişti şi “mântuirea” trădătorului prin iubire (uneori echivalată cu sexualitatea, e drept) par a fi interpretări ale unor teme biblice. Poporul ales, exodul, profeţii în conflict cu propria misiune, mesianismul, învierea, îngerii. Totul se împleteşte într-un plan metafizic iniţial subtil dar care ajunge în final să domine naraţiunea.
Critica socială e mai puţin discretă decât se obişnuieşte. Atentatori sinucigaşi, mişcări de rezistenţă, democraţia pe timp de răboi, toate sunt în relaţie directă cu istoria recentă încalcând oarecum convenţia ficţiunii ludice. La astea se adaugă analiza ierarhiei militare, conflictele politice (cam multe pentru un grup aşa de mic) şi caracterizarea personajelor cu o grijă pentru detalii întrecută doar de literatură.
Senzaţia că se asistă la actul de creaţie şi nu doar la prezentarea produsului final e de fapt reflectarea realităţii. Detaliile şi chiar puncte importante ale scenariului au apărut pe parcurs, în şedinţele de producţie dinaintea fiecărui episod. Serialul s-a născut sub ochii noştri din geniul lui Ron Moore şi David Eick, jocul extraordinar al actorilor (la nivel de film artistic, fără compromisuri) şi efecte speciale făcute cu pasiune. Cele 4 sezoane au trecut repede şi nu cred că vreun spin-off va putea să ţină flacăra aprinsă însă finalul a reuşit să se ridice la înălţimea aşteptărilor şi să evite ca mulţimea de fani să ia cu asalt studioul cerând reluarea producţiei.
O menţiune specială e necesară pentru tânărul compozitor Bear McCreary (doar 25 de ani la începerea serialului) care e singurul vinovat pentru obsedanta coloana sonoră. Poate nu e aşa de evident însă muzica e o componentă esenţială în multe scene iar Bear excelează în transmiterea emoţiilor printr-o gamă largă de stiluri, compoziţii originale şi teme prelucrate cu rafinament.
1 Apr 2009 at 02:08 |
Si pe mine m-a impresionat ultimul episod. numai el, de sine statator, e suficient pentru spalarea SciFi-ului pe urmatorii 50 de ani.
un pic de teleologie, un pic de ID, impacam pe toata lumea, avem si ingeri, dar avem si paelo-antropologie…adica un fel de gnosticism nouveau, Dzeu nu mai e otiosus, ci actioneaza prin emisari f. directi, ca Starbuck. Nu stiu daca a fost vorba atat de actul de creatie, cat cel de noua incercare -Dzeu nu este infailibil si de spargere a karmei, a ciclului violentei.
Ciclul karmic al violentei, care este consecinta directa a liberului arbitru uman, i se opune Dzeu printr-un fel de plan cosmic. Adica, Dzeu incearca si incearca si incearca, stiind ca legea nr. mari e de partea sa. Deci, Dzeu nu stie outcome-ul in mod automat, ci ii lasa pe nebuni sa isi faca damblalele, el imbunatatindu-si planul la fiecare incercare. Starbuck este “X factor” fata de celelalte incercari anterioare, the “harbinger of doom” (doom of the hard-core cylons, caci altfel este cea care ii aduce pe “pamantul fagaduit”). Al doilea X-factor a fost uciderea unui cylon de catre alt cylon, chestie care nu se mai intamplase pana atunci si care culmea, nu e pedepsita de restul echipei. Pana si Cavil se uita cu gura cascata.
Da, Dzeu este cel din traditia iudeo-crestina, nu e altul. Ceilalti zei, adica celelalte panteoane, sunt cam miserupiste la omenire ca intreg. In Biblie ai diverse promisiuni si planuri si incalcari ale planuri si alte planuri pana i se ia si lui de cat de tembeli suntem. In plus, cele 12 triburi (colonii) sunt clar de sorginte iudaica. Cat si cautarea celui de’al 13′lea trib, cautarea vreme de 40 de ani in desert etc etc.
Conceptual, eu vad BSG ca un ghiveci metafizico-gnostic, care e f. palatabil bobolicilor de la Hollywood si aiurea, cu o spoiala de citeala. Dar facut al naibii de bine.
O sa cumpar toate seriile si vreau sa le vad cate 2-3 episoade pe zi, poate fara “Razor”, care nu prea are implicatii serioase in “marele plan”.