defying quality

Odyssey 5 e o producţie canadiană din 2002. Are 20 de episoade din care doar 16 au fost difuzate, un subiect foarte bun pe hârtie şi un episod pilot de nota 10. Un candidat perfect pentru arheologia cinematografică cu care îmi alimentez nevoia de SF, nu? Şi totuşi nu am rezistat să mă uit la mai mult de 10 episoade. Cu toată bunăvoinţa nu am putut să asist la bătaia de joc generală. Actori scăpaţi de sub control, scenariu scris pe genunchi de pe azi pe mâine cu un plot twist cretin la jumătatea serialului, coerenţă ştiinţifică la nivel de grădiniţă, confuzie în problema nanoboţilor care ba atacă periodic planete pe un anumit traseu, ba au apărut în urma cercetărilor unui cercetător pământean, ba au venit de pe Marte. Se pare că le-a venit mai uşor să treacă la invasion of the body snatchers la un moment dat. Păi ce atâtea complicaţii… Mai şi trăgeau de timp cu povestea lacrimogenă a eroilor care fiind trimişi înapoi în trecut să impiedice armaghedonul se strofocau să împiedica mici tragedii fără legătură cu sfârşitul lumii. Păcat, păcat de celuloidul vărsat.

Defying Gravity e difuzat acum pe ABC şi în afară de imaginea navei spaţiale şi de penibilul monstru dătător de halucinaţii nu prea e SF. E mai mult o dramoletă cu triunghiuri şi patrulatere amoroase, clişee etnice, flash-back-uri cât cuprinde, o gagică enervantă care mai aruncă nişte cuvinte în spaniolă când documentează misiunea şi multe, multe alte tâmpenii. Partea de tehnologie e varză. Ca să justifice absenţa imponderabilităţii pentru care n-au avut bani au băgat o minciună sub forma unui spray cu nanoparticole care induce atracţie magnetică între astronaut şi podeaua navetei. De parcă pot să sprayeze şi organele interne ca să combată răul de spaţiu de care nimeni nu pare să sufere…