P.S.: hide yo kids, hide yo wife, there be titties attached to the aforementioned redhead!

P.S.: no, Sucker Punch is not the new Matrix because there’s no spoon bending. Might be the new Shutter Island, though…

Nu am vazut inca niciun episod – postul acesta e mai mult un “heads up”. Serialul pare sa fie “cloak and dagger” si cu masti, ocheane si catei – clasic steampunk. Daca nu stiti ce e steampunk, ganditi-va la Golden Compass sau si mai bine la Sky Captain and the World of Tomorrow.

Cand o sa vad suficiente episoade din Riese, voi scrie ceva despre acest serial. Daca merita, desigur.

Primul episod – Where is Everybody – explorează halucinaţiile unui pilot supus unei improbabile izolări experimentale. Baza psihologică ar fi mai mult spre sensory deprivation, însă autorul insistă pe dimensiunea socială a “animalului uman”. Stările prin care trece personajul principal au parte de o atenţie specială, fapt care caracterizează întreaga serie şi o delimitează clar de superficialitatea serialelor gen Flash Gordon, Buck Rogers, Space Patrol, etc.

Partea neobişnuită e că sunt folosite aproape neschimbate modelele din scurt-metraj. Erau aşa de bune că nu a fost nevoie de înlocuiri. Atmosfera e aceeaşi, animaţia perfectă, iar Shane Acker singurul vinovat. De văzut.

I’ll be bahck…

Nu vreau ca acest post sa va taie din avantul de a vedea filmul. De asemenea, nu vreau sa fie interpretat ca un fel de PR, negru sau alb. Acest post este scris tocmai pentru ca Avatar este un film memorabil, dar cu prea multe greseli.

Si nu vorbesc despre locurile comune, sau stereotipiile filmului. Si nici despre stancile plutitoare, sau unele peisaje suspect de apropiate de Nagrand in WoW. Ci despre unele greseli stanjenitoare, care slabesc ideea centrala a filmului: metafora Gaia.

Dr. Grace Augustine (Sigourney Weaver) – interesanta optiunea numelui, este un personaj central al filmului. Ea este cea care a construit intregul program “Avatar”, ba chiar a scris un manual de utilizare, citit din scoarta in scoarta de “grunt”-ul Jake Sully. Avatarul sau este o versiunea albastra-hot chick-peace corps-cu tricou Stanford a lui Sigourney. Dr. Augustine este de fapt singurul om acceptat de tribul de Na’vi, fiind indragita mai ales de copii (ii invata engleza, sa scrie, partea cu bomboane ori mi-a scapat ori s-a trecut peste). Programul “Avatar”, condus de ea, nu este de ieri-azi, ci are ceva vechime, cel putin 6 ani. Tehnologia de manipulare la distanta a unui avatar (rezultatul combinarii de gene umane si Na’vi) este intr-adevar scifi.

Dealtfel, aceasta tehnologie este aratata in prima parte a fimului. Ideea de baza ar fi aceea de “sincronizare” a creierului uman cu cel al avatarului Na’avi. O echipa numeroasa de alti “stiintifici” si tehnicieni lucreaza febril in fata unor monitoare destepte, unde vedem patternuri de activare in diverse structuri din creier (am o banuiala de unde provin acele patternuri), replici latrate de genul “activare 25% a amigdalei” sunt aruncate back and forth, crescendo al muzicii, si mai multe imagini cu creieri aprinzandu-se ca brazii de Craciun, ba chiar ni se paseaza rapid o imagine cu neuroni in detaliu, ta-dam!, eroul se trezeste in avatarul sau.
Asadar tehnologia este top-notch, controlul unui avatar de face mai mult sau mai putin neural, Dr. Grace Augustine stie ce e aia amigdala si “retea neuronala”, suntem in 2154!

Prima “lovitura” vine cand Dr. Augustine (in avatarul cu tricoul visiniu) il insoteste pe Sully in jungla (primul lui contact cu realitatea cea frumos colorata) si incepe sa … ia probe. Asa, ca la secolul XIX, cu o penseta si o punguta. Cum faceam noi cand eram pioneri. Si dupa 6 ani de avataruri si studii, abia acum are revelatia unui sistem neuronal global al Pandorei. La nivelul anului 2154 te-ai fi asteptat ca dupa sase ani de studii intense, macar ceva stil field potentials, sau un grid de electrozi, pusi intre 2-3-x copaci sa fie ansamblata si rezultatele sa fie procesate la “centru”. Inca o data, transferul de informatie dintre oameni si avatarurile Na’vi se facea pe baza neuronala (controlul la distanta a unui individ albastru si deloc zombie). Si cum spuneam in postul anterior, sistemul periferic al Na’vi, care incepea din “al treilea ochi”, folosea la comunicatie intre acestia si alte animale – acesta constituia baza imblanzirii animalelor salbatice.

A doua “lovitura” este locul de studiu al Dr. Augustine – un ceva mai mult decat o rulota, cu doua sau trei “sarcofage” pentru conectarea la avataruri. Si unde Dr. Augustine studiaza in liniste. Niste lamele, la un microscop de doi lei, de acum 20-30 de ani. Adica, toata tehnologia anului 2154 este partial data la o parte, numai pentru a o filma pe Weaver la un microscop. Rezultatele studiilor ei nu apar decat in forma de fel de de proble si animalute puse in borcane strategic amplasate – similar cu acele borcane din Aliens.

And the third strike este la inceputul partii cu poc-poc a filmului: inainte de batalie, Dr. Augustine se straduieste sa ii convinga pe cei “rai” (seful militarilor si administratorul intregii menajerii) ca reteaua Pandora (Gaia) “e pe bune”. Ca tocmai a descoperit ea, si sa o creada pe cuvant.
Adica, vreme de cel putin 6 ani Dr. Augustine nu a vazut ce era in fata ochilor ei, si-a pierdut timpul prin padure luand mostre puse in borcane si s-a uitat printr-un microscop de muzeu. Asta, inca o data, venind de la cea care a creat avatarurile – vezi mai sus.

Este bine ca paradigma neuronala este picurata in mintile privitorilor. Este bine ca aceasta nu mai este privita ca un fel de voodoo. Este bine ca imaginile colorate ale creierului sunt aratate repetat; cine stie, poate Congresul ne va da bani mai multi anul viitor.
Dar nu este la fel de bine ca un film scris pe baza acestei paradigme face atat de mult rabat de la calitate. Pana la urma, este un film scifi care incepe decent dar cu un sfarsit de genul “Pocahontas si ai sai”. Si este foarte rau ca ideea “neurostiintele ne vor da raspunsul”, sugerata de-a lungul intregului film, este din ce in ce mai vehiculata. Neurostiintele dau deocamdata date pe banda rulanta, ceva interpretari din cand in cand, iar explicativul apare foarte rar. Nu mai spun ca “new-age”-izarea neurostiintelor, amestecul cu spirite care traiesc obiectiv in retea (in fundal o gasca de Na’avi intoneaza cantece monotone), este chiar daunatoare.

Oricum, Sigourney Weaver se straduieste sa faca acest personaj cat se poate de credibil, tinand cont de calitatea scenariului.

Majoritatea articolelor citite vorbesc despre tehnologia de filmare 3D, posibil revolutionara, despre suprapunerea perfecta a CGI cu jocul actorilor, astfel incat acestea devin un singur lucru, despre Pandora numita initial Pandorum cel putin in presa britanica, despre populatia indigena Na’avi, foarte asemanatoare din multe puncte de vedere cu populatiile indigene din Lumea Noua. Despre toate acestea, asadar, puteti (re)citi articolul din octombrie, publicat in New Yorker.

Filmul, ca intreg, este facut in asa fel incat sa atraga cat mai multi clienti. Vizual, este uimitor. De fapt acesta este si argumentul cel mai puternic al lui Cameron: imbinarea seamless intre computer si film intr-un pachet vizual 3D care te lasa din cand in cand si destul de des cu gura cascata. Atat de puternic este acest argument vizual-cinematografic, incat copiii din sala IMAX nu au scos un sunet vreme de mai bine de 2 ore si jumatate. Presupun ca au fost pur si simplu anesteziati de “maximalismul” vizual tridimensional al filmului.
Muzica filmului nu cred ca este cea mai buna posibila, dar se integreaza cu ceea ce se intampla pe ecran. Poate prea multe melodioare new-ageiste, dar aici depinde foarte mult gustul fiecaruia si cat de implicat emotional devine in cele 2 ore si jumatate (din cand in cand luam de pe nas ochelarii fumurii, tocmai pentru a ma detasa cat mai mult de acest emotional).

Povestea filmului este facuta de fapt din mai multe fire de povesti luate mai mult sau mai putin explicit din foarte multe surse. Discutia fiecarei surse si cum sunt acestea folosite in film se poate detalia in posturi separate.
Pe scurt, Pandora este versiunea James Cameron a metaforei Gaia. Flora si fauna Gaiei comunica printr-un soi de sistem nervos distribuit, fiecare copac “sfant” fiind un fel de nod. Din intamplare, fiecare din acesti copaci arata exact ca terminatia dendritica (numit si arbore dendritic) a unui neuron cortical. Fiecare animal, inclusiv Na’avi, are o prelungire din cap, un fel de sistem nervos periferic care se termina in filamente protejate si cu care comunica. Adica, parul Na’vi nu este par ci un fel de interfata neuronala, folosita pentru conectarea nervoasa intre indivizii diferitor specii.
Revenind la Gaia, Cameron il urmeaza pas cu pas pe Miyazaki (comparati singuri cu Princess Mononoke); pana si spiritele copacilor (la japonez sunt niste omuleti) apar aici sub forma de minuscule meduze translucente care “probeaza” diversi indivizi.

Pentru a mentine acest post short and sweet, voi scrie interpretarea mea:
elfii s-au mutat pe Pandora. Ei erau deja inalti in timpurile cand inca stapaneau Middle Earth. Gravitatia scazuta a Pandorei i-a facut si mai inalti, dar au pastrat trasaturile care i-au facut legendari: apropierea de padure si copaci, simetria trasaturilor fizice, rezilienta fizica. Au evoluat in timp (au devenit albastri si le-a crescut si o coada), construind sau fiind acceptati in aceasta retea globala, cu copacii sfinti drept noduri. Tema copacilor elfilor este preluata din legedele norvegiene (Ydgrassil) si schimbata in lore si jocuri/lumi pe computer precum World of Warcraft (Nordrassil si Terdrassil). Pana si acele wisps din WoW sunt preluate in film – cum spuneam, sub forma de mini-meduze.
Acesti elfi traiau fericiti (mitul salbaticului “bun” – filmul poate fi interpretat si ca un “Dances with wolves” futuristic), dar oamenii au aparut din cer, in cautare de noi surse de energie.
Restul povestii ruleaza la cinematografe.

Poate veti intreba “merita vazut filmul?” Da!, merita vazut si mai ales la IMAX (give yourself a treat). Experienta senzoriala este unica. Mai merita vazut pentru “candy”. Toata lumea va gasi ceva atractiv in acest film. Si merita vazut mai ales pentru idei, pentru ce se va putea face cu acest nou mod de a face filme.
Luati acest film ca un fel de cadou de Craciun (thank you Mr. Cameron!) si zburati cu banshees!

Atmosfera este sumbra, majoritatea scenelor sunt filmate in spatiu inchis, iar stilul de filmare este un pic furat din BSG. Dar nu aceasta este problema cea mai mare a acestei noi serii.

Dupa al cincilea episod SGU, echipa de actori inca nu a gasit un ritm propriu. Unii dintre ei sunt veterani (Robert Carlyle – Dr. Rush) si stiu sa joace, dar rolurile lor sunt uni-dimensionale. Rush, de exemplu, nu iese din schema unui om de stiinta pe jumatate nebun, cu probleme de raportare la ceilalti din grup. Altii, pur si simplu nu stiu sa joace. Creatorii SGU, in schimb, cred ca lipsa de talent, experienta, sau rolurile prost scrise pot fi acoperite de cat mai mult “skin”. Fiecare episod are si mai mult eye-candy. Lucru care nu ne deranjeaza prea mult, dar nu este deloc necesar intr-un film sci-fi.

Dialogurile sunt de multe ori artificiale, seful militarilor vorbeste intr-un stil corporatist in timp ce schioapata eroic pe coridoarele in penumbra ale navei – drept carja isi foloseste pusca (ce credeati voi?!). Tensiunile, normale dealtfel in astfel de conditii, sunt rezolvate rapid cu o mantra corporatista, sau cu ceva miorlaturi inlacrimate. Cateodata se mai ajunge si la cate un pat de pusca aplicat pe fata recalcitrantului. Numai ca vorbim de soldati recalcitranti, asa ca un pat de pusca nu lasa vreun semn pe epiderma.

O alta “chifla” este ideea asa-ziselor pietre, evident un artefact al “Celor Vechi”, care permite switch-ul instantaneu intre constiintele a doua persoane aflate in colturi diferite ale universului. Utilizarea acestui artefact este evidenta: personajele aflate pe baza de pe Pamant au din cand in cand 15 minute de joc, iar cei de pe nava au posibilitatea de a mirosi trandafiri si avea dialoguri emotionate cu actuale-foste neveste.

Pe scurt, aceasta noua serie SG, desi vrea sa fie altfel decat cele anterioare, nu este deloc convingatoare. Dar avem rabdare. Cine stie, poate cei care au scris episoadele vor fi inlocuiti cu altii mai buni, iar actorii incepatori poate vor avea suficienti bani pentru a lua lectii de actorie.

Defying Gravity e difuzat acum pe ABC şi în afară de imaginea navei spaţiale şi de penibilul monstru dătător de halucinaţii nu prea e SF. E mai mult o dramoletă cu triunghiuri şi patrulatere amoroase, clişee etnice, flash-back-uri cât cuprinde, o gagică enervantă care mai aruncă nişte cuvinte în spaniolă când documentează misiunea şi multe, multe alte tâmpenii. Partea de tehnologie e varză. Ca să justifice absenţa imponderabilităţii pentru care n-au avut bani au băgat o minciună sub forma unui spray cu nanoparticole care induce atracţie magnetică între astronaut şi podeaua navetei. De parcă pot să sprayeze şi organele interne ca să combată răul de spaţiu de care nimeni nu pare să sufere…

Episodul 13 e o schimbare radicală faţă de temele anterioare. Suntem în 2019 într-o lume post-apocaliptică în care urmărim un grup de “actuals” – oameni care au evitat imprintingul (o nouă formă, electromagnetică, utilizată pe scară largă pentru a declanşa războaie). Personajele originale apar foarte puţin, în flash-back-uri. Bugetul a fost mai mic ca de obicei însă nu se vede la capitolul cinematografie. Probabil au economisit cu actorii. În orice caz, îndepărtarea de la poveştile repetitive cu misiunile “păpuşilor” fost o decizie curajoasă. FOX nu plănuieşte să facă valuri în domeniu, aşa că a lăsat episodul doar pentru DVD şi a contractat un nou sezon de frica protestelor unui segment mic dar gălăgios de susţinători.

E dat afară şi ajunge la laboratorul fratelui – Scott – şi el cercetător însă unul cu capul pe umeri. Până când nu apare zeiţa Discordia, desigur, sub forma gagicii lui Scott care începe să-l seducă pe Tony. Începând de aici protagonistul se schimbă. Scott se enervează şi îi şuteşte experimentul lu’ Tony. După ce se concentrează un pic e capabil să intre într-a patra dimensiune doar cu puterea minţii şi să treacă astfel prin obiecte solide. The birth of a villan. Omul nostru transformat în mad scientist începe să spargă bănci şi să-şi facă de cap până observă că plimbarea asta interdimensională vine cu o îmbătrânire accelerată. Nici o problemă, e suficient să atingă o altă persoană şi să-i ia forţa vitală ca un fel de vampir. Filmul capătă accente dramatice cu un acting exagerat caracteristic vremii şi un fundal muzical superb. Tocmai în acel moment… dar mai bine vă las să vedeţi singuri filmul (yes, I resort to cheap tricks like that ;-) ). Enjoy!

Puştiul care citeşte pirate comics lângă chioşcul de ziare abia apare în film. Paralela dintre escapismul unei societăţi în care “Dumnezeu există şi e american” şi războiul nuclear iminent era importantă pentru stabilirea unor repere. N-a mai avut loc în scenariu. E drept că a fost făcut un film de animaţie separat – Tales of the Black Freighter – care e destul de reuşit, cu puţine modificări faţă de sursă, însă a pierdut orice şansă de a îmbogăţi semantic povestea principală cu care trebuia să se împletească.

Segmentul iniţial, în care se prezintă prima generaţie de eroi e prea scurt şi neclar. Nu ştiu sincer ce înţelege cineva care nu cunoaşte banda desenată şi nu a citit extrase din cartea primului Nite Owl, din jurnalul lui Rorschach şi celelalte pasaje presărate printre panouri clasice. După ce că sunt tăiate secţiuni relevante (da, 3 ore sunt insuficiente pentru a ecraniza 12 numere de comics) avem şi inovaţii tembele ca scena în care The Comedian îl împuşcă pe JFK. Era doar o glumă, o aluzie, nu trebuia extinsă aşa.

Nu am înţeles de ce Nixon avea un machiaj caricatural. Nu se integrează cu restul personajelor. Sau de ce Ozymandias era aşa de tânăr. Sau de ce i-a luat locul lui Captain Metropolis în scena constituirii grupului Minutemen. Toată lumea se plânge de nuditatea lui Dr. Manhattan şi nimeni de absenţa poveştii cu ceasul iubitei. Jon era ceasornicar până când tatăl lui a auzit de teoria relativităţii şi l-a trimis să studieze fizica nucleară. Poate părea ciudat, dar filmul nu e în stare să redea capacitatea lui de a cunoşte şi experimenta trecutul şi viitorul la fel de bine ca banda desenată. Nici Laurie nu prea e arătată cum intră în panică de fiecare dată când îşi dă seama că Jon ştie ce urmează să spună.

Aş putea să continui, defectele minore sunt multe însă cea mai mare problemă e inovaţia din final. Monstrul creat prin inginerie genetică a dispărut împreună cu unda psihică produsă de creierul mediumului. Oamenii de ştiinţă şi artiştii care credeau că-l fac pentru un film au dispărut şi ei. Apogeul vizual din New York-ul plin de tentacule e înlocuit de nişte penibile explozii nucleare în mai multe capitale care, sanchi, ar face din Jon sperietoarea care va suspenda conflictele. Pare o încercare nefericită de a diminua elementele de SF pentru a atrage publicul larg. Mai multe ţâţe şi fese blurate, mai puţini monştrii marini explodaţi la teleportare pentru a simula atacul extraterestru…

Sper ca acest film sa fie cat mai reusit (va fi lansat pe 14 august) si sa faca un splash cat mai mare.

Asediata de recesie, industria de filme a Hollywood-ului a pregatit un program incarcat pentru luna mai, in asa fel incat sa scoata cat mai multi oameni din casa si sa ii faca sa cotizeze cu cel putin 10 dolari (atat este pretul unui bilet de film). Unul din filmele acestei luni (toate sunt din categoria pop-cult) este noul si stralucitorul Startrek. Orice film din acest franchise face bani, datorita numarului foarte mare de trekkies. Dar acest Startrek este in asa fel facut incat sa fie vizionat de oricine intre 60 si 15 ani, trekkie sau nu.

Daca ar fi sa descriu acest film intr-un singur cuvant, acesta ar fi reboot.
J.J. Abrams (regizorul acestui Startrek) a aruncat aproape orice din vechile filme si seriale si a lasat doar o linie de povestire pentru a face legatura cu serialul original din anii ’60.

In primul rand, nu mai avem doar machete din carton si plastic, ci navele sunt aratate in toata splendoarea lor, bataliile spatiale sunt realiste, iar trecerea la viteza supraluminica este acceptabila. Abrams si echipa lui a lucrat, deasemenea, la detalii, poate influentat de BSG. Enterprise este acum o nava care intr-adevar are un echipaj de aproape 1000 de oameni, ce pot fi vazuti lucrand frenetic la console si alergand pe coridoare suficient de lungi. La fel, nava romulanilor rebeli (acestia nu mai seamana cu vulcanii, ci mai mult cu niste punkeri cu multe tatuaje maori), condusa de un Nemo foarte bine jucat de Eric Bana, este impresionanta.

Aproape toata seriozitatea si “sfatosenia” Startrekului clasic, explicabile dealtfel prin mesajele propagandistice ale razboiului rece, sunt inlocuite de mistouri la adresa episoadelor vechi cat si ale altor filme (Star wars). Dar acestea nu degenereaza in parodie, ci exista in continuare o atitudine reverenta fata de “batrani”, exemplificata prin aparitia batranului Spock, dar si prin mentinerea mini-urilor rosii si cizmelor negre pentru personalul feminin al Starfleet (nu sunt serios, desigur). Serioase sunt insa dialogurile dintre Kirk si Spock, duelul personalitatilor lor complementare. Relevanta mi se pare si noua abordare a relatiilor dintre membrii echipajului: spre deosebire de filmele clasice, unde acestia sunt modele, iar relatiile dintre ei asisderea, acum sentimentele sunt lasate mai mult sa se dezvolte si sa fie exprimate.

Povestea filmului este in filonul Startrek, deci nu voi insista asupra ei – oricum fiecare din noi va vedea acest film cel putin o data.
Drept nota personala, filmul acesta a fost ca o gura de aer proaspat. O data, pentru seria in sine, care primeste o noua linie de povestire.
Dar mai ales pentru acel “Space, the final frontier!“. Intr-o perioada de lupte pe “orizontala”, de recul vizionar, de desertificare la propriu si la figurat, de razboaie interminabile si fara sens, Startrek al anului 2009 nu renunta la acel optimism al anilor ’70 in specia umana si destinul sau. Ceea ce il face si mai interesant de vazut.

Caprica (mai ales serialul care va incepe in 2010, pe DVD fiind lansat doar episodul pilot), intr-adevar nu este BSG, dar constituie motivul si scena razboiului cu Cyclons. Asa ca trebuie sa inceapa cu ceva care sa fie recunoscut din BSG si sa fie propriu coloniilor. Si acest ceva este politeismul coloniilor si gnosticismul pervasiv si caracteristic primelor episoade ale BSG.Cele 12 colonii sunt politeiste, dar prefera un zeu anume. Astfel, Caprica pare-se ca este carmuita de Atena si Tauron de Marte.
Iar numele “eroinei principale”, cea care pare-se ca va da monoteismul si ratiunea a de a fi a Cylonsilor o cheama Zoe (“viata” in greaca), un nume cu rezonante gnostice.

Conflictul care va general ulterior primul razboi cylon este initial de natura religioasa: un grup de monoteisti vrea sa iasa in evidenta si pentru a fi bagati in seama detoneaza o bomba intr-un metrou supra-aglomerat, omorand, printre altii, copii celor doua familii care de acum vor fi in centrul serialului: Adama si Graystone. Zoe, fata geniului computeristic Graystone, la randul sau un geniu, reuseste sa construiasca un avatar intr-o lume virtuala, avatar care era practic dublul sau. Tatal ei, obtine mai mult sau mai putin frumos specificatiile acestui avatar, in folosul propriu in principal, dar si pentru a reconstrui fata lui Adama (acesta mai are un baiat, viitorul amiral al BSG). Scena intalnirii dintre Adama si avatarul fetei sale este parca rupta dintr-o tragedie antica: avatarul, ca si sufletele grecilor pre-crestini nu recunosc ceea ce sunt, si sunt foarte speriate pana la teroare.

Asadar, intregul ciclul de razboaie si crime incepe cu vechiul vis al omenirii, acela de viata-dupa-viata.
Argumentatia facuta pentru modul de a construi un avatar care sa fie mai mult decat un avatar este realista si se bazeaza pe principiile AI. Cu alte cuvinte, vad asa ceva posibil si de fapt primii pasi sunt deja facuti: stocarea masiva de date personale de Google si fel de fel firme, care permit crearea unui profil individual, reconstructia prin GPS a traiectoriilor zilnice ale fiecarui individ, deci prima aproximatie a istoriei acestuia, camerele de luat vederi care il filmeaza din toate unghiurile, fisele medicale, profilul ADN – inca scump, e adevarat. Cele nu sunt inca posibile, ca de exemplu scanurile sinaptice, sunt o problema de tehnologie.

De fapt intreaga societate capricana este aici si acum. Nimic nu este prea fancy, sau futuristic, asa ca vedem o posibila societate actuala, care este suficient de ingaduitoare sa admita si pe monoteisti, pana la punctul cand acestia incep sa se arunce in aer. Astfel, nu vad de ce scenaristii si regizorii insista pe aerul conspirativ al monoteistilor, cand tuturor celorlalti putin le pasa de ei.

Caprica, cel putin acest pilot, cred ca face parte din micul grup al filmelor SciFi ce au sanse mari sa intre in mainstream. Evident, modul cum a fost lansat este atat o miscare inteligenta de marketing si de ajustare a viitorului serial dupa raspunsul boborului. Daca acest film ar fi fost lipsit de idei si ar fi avut numai trucuri facute pe computer, poate ca aceasta miscare evidenta de marketing m-ar fi deranjat.
Dar nu este cazul Capricai.

Incepe prost, cu 3 teenagers care se aventurează într-un club virtual. VR goggles, young models, what the frack is this? S-au vândut pentru o felie mai mare de audienţă? Din fericire personajele enervante se mai răresc pe parcurs şi apar nişte actori de soi care promit să menţină standardul cu care ne-am obişnuit. Încet, încet începem să iertăm stângăciile iniţiale şi să identificăm temele serialului. Religia joacă un rol major – o alegere logică după ce a ajuns să definească universul BSG. Nota dramatică e dată de actul terorist şi extremismul latent al sectei capricane. Avem desigur şi evoluţia roboticii cu o “ghost in the machine” pe post de spark of life şi o explicaţie cam facilă a religiozităţii cylonilor (era mai interesant dacă dezvoltau ei singuri religia monoteistă). Alte teme minore vor alimenta cu siguranţă episoade interesante. Xenofobia, dispreţul capricanilor faţă de taureni (un fel de sicilieni) e o sursă serioasă de conflict şi avocatul corupt din familia Adama promite să aţâţe nişte dispute juridice. Dilemele etice sunt responsabilitatea lui Daniel Graystone care deţine cele mai avansate tehnologii cibernetice şi nu are nici o jenă când vine vorba de spionaj industrial sau frankensteinisme de tot felul.

Efectele speciale sunt discrete dar spectaculoase în realismul lor. Cu puţin noroc vom vedea şi celelate planete din sistem. Scena e suficient de mare pentru sisteme politice diferite (planetele par a avea autonomie administrativă), religii diferite (parcă în BSG era deja o predilecţie a zeităţillor venerate în funcţie de planeta de origine) şi în mod sigur condiţii de mediu care să-i facă invidioşi pe trekkies.

Pilotul promite un serial de nivel cinematografic iar echipa din spatele lui şi-a dovedit valoarea aşa că sunt optimist în privinţa calităţii. BSG is dead. Long live Caprica!

“Mitul eternei reîntoarceri”, cum ar zice Mirciulică, stă la baza discursului anti-tehnologic. Oamenii ajunşi la un anumit nivel de dezvoltare devin capabili să creeze organisme similare care inevitabil evoluează şi se eliberează din sclavie distrugându-şi “părinţii”. Patternul ăsta se repetă cu orice civilizaţie şi încercarea din final de a rupe ciclul e pusă sub semnul întrebării într-un pasaj neobişnuit prin realitatea contemporană. Poate părea ciudat că tocmai un serial SF vrea să ne avertizeze în legătură cu pericolele tehnologiei însă intenţia e clară încă de la început când vechea navă a amiralului Adama supravieţuieşte atacului tocmai pentru că bătrânul s-a opus modernizării computerelor de bord (nu erau legate în reţea şi deci nu au fost hăcuite). Succesul final al umanităţii reduse la 40-50 de mii de supravieţuitori e asigurat de trăsături de caracter, nu de gadgeturi iar intervenţia unui Dumnezeu inspirat din tradiţia creştină se dovedeşte esenţială. Deus ex machina? Nu chiar. Tema religioasă e fundamentală şi prezenţa îngerilor e bine integrată în naraţiune. Monoteismul roboţilor şi misticismul anumitor modele stă la baza acţiunilor lor. Viziunile oamenilor politeişti şi “mântuirea” trădătorului prin iubire (uneori echivalată cu sexualitatea, e drept) par a fi interpretări ale unor teme biblice. Poporul ales, exodul, profeţii în conflict cu propria misiune, mesianismul, învierea, îngerii. Totul se împleteşte într-un plan metafizic iniţial subtil dar care ajunge în final să domine naraţiunea.

Critica socială e mai puţin discretă decât se obişnuieşte. Atentatori sinucigaşi, mişcări de rezistenţă, democraţia pe timp de răboi, toate sunt în relaţie directă cu istoria recentă încalcând oarecum convenţia ficţiunii ludice. La astea se adaugă analiza ierarhiei militare, conflictele politice (cam multe pentru un grup aşa de mic) şi caracterizarea personajelor cu o grijă pentru detalii întrecută doar de literatură.

Senzaţia că se asistă la actul de creaţie şi nu doar la prezentarea produsului final e de fapt reflectarea realităţii. Detaliile şi chiar puncte importante ale scenariului au apărut pe parcurs, în şedinţele de producţie dinaintea fiecărui episod. Serialul s-a născut sub ochii noştri din geniul lui Ron Moore şi David Eick, jocul extraordinar al actorilor (la nivel de film artistic, fără compromisuri) şi efecte speciale făcute cu pasiune. Cele 4 sezoane au trecut repede şi nu cred că vreun spin-off va putea să ţină flacăra aprinsă însă finalul a reuşit să se ridice la înălţimea aşteptărilor şi să evite ca mulţimea de fani să ia cu asalt studioul cerând reluarea producţiei.

O menţiune specială e necesară pentru tânărul compozitor Bear McCreary (doar 25 de ani la începerea serialului) care e singurul vinovat pentru obsedanta coloana sonoră. Poate nu e aşa de evident însă muzica e o componentă esenţială în multe scene iar Bear excelează în transmiterea emoţiilor printr-o gamă largă de stiluri, compoziţii originale şi teme prelucrate cu rafinament.