Watching the Watchmen

Nite Owl: Who are we protecting them from?
Comedian: From themselves.

Daca inainte de film as fi spus ca acesta trebuia sa fie facut, dupa doua ore jumatate nu mai eram atat de sigur. Vizionand the Watchmen, poate una din cea mai asteptate realizari cinematografice de pana acum, ma intrebam cum este perceput de cei care nici macar nu au frunzarit benzile desenate, adica originalul. Ce era proiectat pe ecran parca se adresa direct si exclusiv celor ce citisera the comics.

Acest film este fara nicio indoiala o realizare; considerat initial imposibil de facut si discutat timp de 20 ani cum ar fi putea fi facut, the Watchmen este o reproducere fidela a benzilor desenate. Atat de fidela, incat cateodata ai senzatia ca personajele nu vorbesc, ci scot baloane cu script.
Dar aceasta fidelitate imi pare a fi cea mai mare slabiciune a filmului: creatorii sai, in dorinta de a il face cat mai apropiat de original, nu ii adauga nimic ce l-ar putea face ceva de sine statator. Este doar transpunerea pe pelicula a unor benzi desenate; in loc de personaje desenate sunt actori, iar exploziile nu sunt facute cu creionul ci cu ajutorul computerului. Aceasta transpunere este atat de fidela pe alocuri incat nimic din aspectul Dr. Manhattan nu mai lasa loc de interpretare.

Un alt aspect slab al filmului este o parte din muzica folosita. Actiunea este plasata intr-un ’80s foarte apropiat de cel prin care unii din noi au trecut, unul in care Nixon (considerat de multi artisti stangisti – pleonasm?, intruchiparea raului) este la al treilea termen, razboiul cu Vietnamul a fost castigat (datorita singurului supra-om cu adevarat din toata gasca de mascati), iar razboiul cu Uniunea Sovietica este iminent. Asadar, o parte din muzica filmului este facuta din melodiile populare anilor ’80 ai nostri, cum ar fi 99 LuftBallons. Unele din aceste melodii pur si simplu nu merg cu atmosfera sumbra a unui New York scufundandu-se incet in saracie, violenta si frica de razboi. De departe cea mai deplasata este Hallelujah interpretata de Leonard Cohen, folosita drept fundal sonor al unei scene fierbinti si foarte topless cu Nite Owl si Silk Spectre, scena filmata cu incetinitorul si care nu exista in benzile originale.

Lungimea neobisnuita a filmului are totusi un aspect bun: este timp suficient pentru a contura fiecare caracter. Cateva personaje, cum ar fi Rorschach si Comedian, sunt bine facute, actorii respectivi ridicandu-se deasupra nivelului general de reproducere fidela a unor benzi desenate. Legat de aceasta, vocea lui Rorschach este bine aleasa, fiind foarte potrivita pentru solilocviile baroce din originalul desenat pe hartie.

Asadar, nu pot spune cele doua ore jumate petrecute in preajma acestor personaje mascate mi-au parut pierdute. Desi filmul nu se ridica la nivelul unei realizari cinematografice (scorul actual de pe IMDB este exagerat), este fara indoiala o contragreutate adaugata celor 12 numere ale DC Comics. O contragreutate interesanta, dar nu neaparat necesara.

Advertisement