The Hunger Games e prima carte din trilogia distopică adresată tinerilor adulţi, cum sunt ei definiţi în “young adult literature”. Nu ştiu de ce acest public ţintă, pentru că în afară de vârsta protagoniştilor şi triunghiul amoros complet gratuit romanul stă binişor în picioare şi în faţa unui public mai serios. America post-cataclism (ridicarea nivelului oceanelor, război civil) e reprezentată de Capitol – regiunea dominantă şi 12 districte subjugate. Capitolul dispune de tehnologie avansată şi beneficiază de munca forţată a districtelor care pe lângă faptul că sunt la limita subzistenţei mai trebuie să furnizeze anual câte doi copii pentru “jocurile foamei” – o bătaie pe viaţă şi pe moarte cu un singur supravieţuitor transmisă în tot imperiul pentru a le aminti învinşilor cine-i şeful.
Descrierea vieţii în districtul 12 e partea cea mai reuşită. Katniss Everdeen, personajul principal, e construită cu bun-simţ între braconaj şi relaţia cu un tată mort prea devreme şi o mamă absentă pe motiv de depresie. Nu-i chiar “Singur pe lume” dar nici suficient de optimist pentru a prelungi fantezia tinerelor generaţii cum e normal într-o societate civilizată. Realismul ia o pauză când începe acţiunea. Jocurile foamei apar ca un reality show iar capitolienii (iştii?) sunt complet detaşaţi de grozăvenia copiilor care se omoară între ei. Ca să nu mai zic că nu am citit nimic despre vreo mişcare de rezistenţă în districte. Sau măcar terorism. Oricum, aştept cu nerăbdare o revoluţie în cărţile următoare ca să iasă ecranizările cu happy-end.
the Blog collective 