A venit așa, deodată, un meteorit cu radiații magice care produceau mutații scoase din benzile desenate cu supereroi – toate compatibile cu viața și capabile să combine ADN vegetal cu cel animal în doi timpi și trei frecări.
Titlul filmului – Annihilation – se referă la faptul că zona afectată se extindea încet dar sigur undeva în California și urma să înghită toată planeta dacă nu venea ea, soldățica bioloagă, să rezolve treaba.
Filmul e incredibil de plictisitor, în ciuda efectelor speciale deloc rele. Cinci doamne înarmate până în dinți, deși doar una avea pregătire militară, intră în “zonă” să vad care-i șpilul, că toate trupele de masculi trimise în ultimii trei ani nu s-au mai întors.
Geniile observă că în fiecare dimineață au amnezie aproape completă, dar nu se apucă niciuna să țină un jurnal. Din fericire pentru ele, scenariștii decid să renunțe la amnezie pe la jumătatea filmului. Or fi uitat și ei.
Alienul de pe meteorit e un pseudo-fractal tridimensional, animat și plutitor. Un mandelbulb frumos da’ prost, pe care eroina îl păcălește să se autodistrugă, dar nu înainte de a fi schimbată și ea, până în măduva ADN-ului de radiația magică.
Partea de elucubrații bio-cancerigene și psihologia de coafor nici nu merită detaliată. Nu știu ce a pățit Alex Garland de când a scris Ex Machina, dar a dat cu stângu-n dreptul cu anihilarea asta. Noroc cu focul fractal de pe genericul final care amintește de oaia electrică…
the Blog collective 